Articolul 3
"Isus Cristos s-a zămislit de la Duhul Sfânt şi s-a născut din Maria Fecioara"


PARAGRAFUL 3. Misterele vieţii lui Cristos

 

512. Simbolul credinţei nu vorbeşte, cu privire la viaţa lui Cristos, decât de misterele Întrupării (zămislirea şi naşterea) şi de Paşte (patimă, răstignire, moarte, înmormântare, coborâre în iad, înviere, înălţare). El nu spune nimic explicit despre misterele vieţii ascunse şi ale vieţii publice a lui Isus, însă articolele de credinţă privind Întruparea şi Paştele lui Isus luminează toată viaţa pământească a lui Cristos. "Tot ce a făcut şi a învăţat Isus, de la început şi până în ziua în care (...) a fost înălţat la cer" (Fapte 1, 1-2) trebuie privit în lumina misterelor Crăciunului şi Paştelui.

513. Cateheza, după împrejurări, va dezvolta toată bogăţia misterelor lui Isus. Aici este destul să indicăm câteva elemente comune tuturor misterelor vieţii lui Cristos (I), pentru a schiţa apoi principalele mistere ale vieţii ascunse (II) şi publice (III) a lui Isus.

 

I. Toată viaţa lui Cristos este mister

514. Multe lucruri care interesează curiozitatea omenească cu privire la Isus nu figurează în Evanghelii. Nu se spune aproape nimic despre viaţa sa la Nazaret şi chiar o mare parte a vieţii sale publice nu este relatată167. Ceea ce s-a scris în Evanghelii a fost scris "pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui" (In 20, 31).

515. Evangheliile sunt scrise de oameni care au fost printre primii care au crezut168 şi care vor să-şi împărtăşească şi altora credinţa. După ce au cunoscut în credinţă cine este Isus, au putut vedea şi arăta şi altora urmele misterului lui în toată viaţa lui pământească. De la scutecele naşterii lui169 şi până la oţetul pătimirii170 şi la giulgiul Învierii171, totul în viaţa lui Isus este semn al misterului său. Prin gesturile, minunile, cuvintele sale, a fost revelat că "în El locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii" (Col 2, 9). Firea sa omenească apare astfel ca "sacramentul", adică semnul şi instrumentul dumnezeirii sale şi al mântuirii pe care o aduce El: ceea ce era vizibil în viaţa sa pământească duce la misterul invizibil al filiaţiunii sale divine şi al misiunii sale răscumpărătoare.

Trăsăturile comune ale misterelor lui Isus

516. Toată viaţa lui Cristos este o Revelare a Tatălui: cuvintele şi faptele sale, tăcerile şi suferinţele, felul său de a fi şi de a vorbi. Isus poate spune: "Cine mă vede îl vede pe Tatăl" (In 14, 9), iar Tatăl: "Acesta este Fiul meu preaiubit; pe El să-l ascultaţi" (Lc 9, 35). Pentru că Domnul nostru s-a făcut om spre a împlini voinţa Tatălui17266, cele mai mici trăsături ale misterelor sale manifestă "iubirea lui Dumnezeu pentru noi" (1 In 4, 9).

517. Toată viaţa lui Cristos este mister de Răscumpărare. Răscumpărarea ne vine înainte de toate prin sângele Crucii173, dar acest mister acţionează în toată viaţa lui Cristos, încă de la Întruparea sa, prin care, făcându-se sărac, ne îmbogăţeşte prin sărăcia sa174; în viaţa sa ascunsă, care prin supunerea sa175 repară nesupunerea noastră; în cuvântul său, care îi purifică pe cei care îl ascultă176, în vindecările şi exorcismele sale, prin care "a luat asupră-şi slăbiciunile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat" (Mt 8, 17)177; în Învierea sa, prin care ne face drepţi178.

518. Toată viaţa lui Cristos este mister de Recapitulare. Tot ce a făcut, a spus şi a suferit Isus avea drept scop să-l reaşeze în vocaţia lui dintâi pe omul căzut:

Atunci când s-a întrupat şi s-a făcut om, El a recapitulat în sine îndelungata istorie a oamenilor şi ne-a dobândit pe scurt mântuirea, astfel încât tot ce am pierdut în Adam, adică faptul de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să recuperăm în Cristos Isus179. Tocmai de aceea Cristos a trecut prin toate vârstele vieţii, redând astfel tuturor oamenilor comuniunea cu Dumnezeu180.

Comuniunea noastră cu misterele lui Isus

519. Întreaga bogăţie a lui Cristos "este destinată fiecărui om şi constituie un bun al fiecăruia181". Cristos nu şi-a trăit viaţa pentru sine însuşi, ci pentru noi, de la întruparea sa "pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire" până la moartea sa "pentru păcatele noastre" (1 Cor 15, 3) şi la Învierea sa "pentru îndreptăţirea noastră" (Rom 4, 25). Şi chiar şi acum este "mijlocitorul nostru la Tatăl" (1 In 2, 1), "fiind pururi viu ca să mijlocească pentru noi" (Evr 7, 25). Cu tot ce a trăit şi a suferit pentru noi o dată pentru totdeauna, El rămâne de-a pururi "în faţa lui Dumnezeu pentru noi" (Evr 9, 24).

520. În toată viaţa sa Isus se arată ca modelul nostru182. El este "omul desăvârşit183" care ne cheamă să-i devenim ucenici şi să-l urmăm: prin înjosirea sa, ne-a dat un exemplu de imitat184, prin rugăciunea sa, El cheamă la rugăciune185, prin sărăcia sa, ne cheamă să acceptăm de bunăvoie sărăcia şi prigoana186.

521. Tot ce a trăit Cristos, El ne face să putem trăi şi noi în El, iar El să trăiască în noi. "Prin întruparea sa, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu fiecare om187". suntem chemaţi să fim una cu El; El ne face să luăm parte ca membre ale trupului său la ceea ce a trăit El în carnea sa pentru noi şi ca model al nostru:

Trebuie să continuăm şi să împlinim în noi stările şi misterele lui Isus şi să-l rugăm adesea să le împlinească şi să le desăvârşească în noi şi în toată Biserica sa (...). Căci Fiul lui Dumnezeu vrea să pună în noi şi în toată Biserica sa o participare şi ca o extindere şi continuare a misterelor sale, prin harurile pe care vrea să ni le împărtăşească şi prin efectele pe care vrea să le aibă în noi prin aceste mistere. Şi pe această cale vrea să le împlinească în noi188.

 

II. Misterele copilăriei şi ale vieţii ascunse a lui Isus

Pregătirile

522. Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment atât de imens, încât Dumnezeu a vrut să-l pregătească timp de secole. Rituri şi sacrificii, figuri şi simboluri din "Primul Legământ" (Evr 9, 15) - pe toate le face convergente spre Cristos; îl vesteşte prin gura profeţilor care se succed în Israel; trezeşte, pe de altă parte, în inima păgânilor, o aşteptare nelămurită a acestei veniri.

523. Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul189 direct al Domnului, trimis pentru a-i pregăti calea190. "Proroc al Celui Preaînalt" (Lc 1, 76), el e cel mai mare dintre toţi profeţii191 şi ultimul dintre ei192; el inaugurează Evanghelia193; salută venirea lui Cristos încă din sânul mamei sale194 şi îşi află bucuria în a fi "prietenul Mirelui" (In 3, 29), pe care îl numeşte "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (In 1, 29). Mergând înaintea lui Isus "cu duhul şi cu puterea lui Ilie" (Lc 1, 17), îi dă mărturie prin predicarea sa, prin botezul său de pocăinţă, şi, în cele din urmă, prin martiriul său195.

524. Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului, Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire196. Prin celebrarea naşterii şi martiriului Înaintemergătorului, Biserica se uneşte cu dorinţa lui: "Trebuie ca El să crească iar eu să mă micşorez" (In 3, 30).

Misterul Crăciunului

525. Isus s-a născut în umilinţa unui staul, într-o familie săracă197; nişte simpli păstori sunt primii martori ai evenimentului. Tocmai în această sărăcie se manifestă gloria cerească198. Biserica nu încetează să cânte slava acestei nopţi:
Fecioara astăzi pe cel mai presus de fiinţă îl naşte
şi pământul peşteră Celui Neapropiat aduce.
Îngerii şi păstorii îl preamăresc,
iar magii cu steaua călătoresc:
căci pentru noi s-a născut Prunc tânăr,
Dumnezeu cel mai înainte de veci199!


526. "Să te faci copil" în faţa lui Dumnezeu este condiţia pentru a intra în Împărăţie200; pentru aceasta, trebuie să te smereşti201, să te faci mic, ba mai mult: trebuie "să te naşti de sus" (In 3, 7), "să fii născut din Dumnezeu" (In 1, 13), "pentru a deveni copii ai lui Dumnezeu" (In 1, 12). Misterul Crăciunului se împlineşte în noi când Cristos "ia chip" în noi (Gal 4, 19). Crăciunul este misterul acestui "schimb minunat":

O, admirabile commercium! Creator generis humani, animatum corpus sumens, de Virgine nasci dignatus est; et procedens homo sine semine, largitus est nobis suam deitatem. - O, schimb minunat! Ziditorul neamului omenesc a luat trup însufleţit, binevoind să se nască dintr-o Fecioară; fără lucrare omenească făcându-se om, ne-a dăruit nouă dumnezeirea sa202.

Misterele copilăriei lui Isus

527. Tăierea împrejur a lui Isus, a opta zi după naşterea sa203, este semnul intrării sale în rândul urmaşilor lui Abraham, în poporul Legământului, semnul supunerii sale faţă de Lege204 şi al împuternicirii sale pentru cultul lui Israel, la care va participa în tot timpul vieţii. Acest semn prefigurează "tăierea împrejur a lui Cristos" - Botezul (Col 2, 11-13).

528. Epifania este manifestarea lui Isus ca Mesia al lui Israel, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Împreună cu Botezul lui Isus în Iordan şi nunta din Cana205, ea celebrează adorarea lui Isus de către "magii" veniţi din Răsărit (Mt 2, 1). În aceşti "magi", reprezentanţi ai religiilor păgâne din regiunile învecinate, Evanghelia vede pârga neamurilor care primesc Vestea cea Bună a mântuirii prin Întrupare. Venirea magilor la Ierusalim "pentru a se închina regelui iudeilor" (Mt 2, 2) arată că ei caută în Israel, la lumina mesianică a stelei lui David206, pe Acela care va fi împăratul neamurilor207. Venirea lor înseamnă că păgânii nu pot să-l descopere pe Isus şi să-l adore ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii decât îndreptându-se spre iudei208 şi primind de la ei făgăduinţa lor mesianică, aşa cum este ea cuprinsă în Vechiul Testament209. Epifania manifestă că "plinătatea păgânilor intră în familia patriarhilor210" şi dobândeşte demnitatea israelită211.

529. Prezentarea lui Isus la Templu212a îl arată ca pe Întâiul născut care aparţine Domnului213. În Simeon şi Ana, întreaga aşteptare a lui Israel vine în întâmpinarea Mântuitorului său (aşa numeşte tradiţia bizantină acest eveniment). Isus este recunoscut ca Mesia cel atât de mult aşteptat, "lumina neamurilor" şi "slava lui Israel", dar şi "semn de împotrivire". Sabia durerii, care este prorocită Mariei, vesteşte cealaltă jertfă, desăvârşită şi unică, a Crucii, care va da mântuirea pe care Dumnezeu a "pregătit-o înaintea tuturor popoarelor".

530. Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi214 arată împotrivirea întunericului faţă de lumină: "La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit" (In 1, 11). Toată viaţa lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei, pe care ai săi o împărtăşesc cu El215. Întoarcerea sa din Egipt216 evocă Exodul217 şi îl arată pe Isus ca pe eliberatorul definitiv.

Misterele vieţii ascunse a lui Isus

531. În cea mai mare parte a vieţii sale, Isus a împărtăşit condiţia imensei majorităţi a oamenilor: o viaţă de toate zilele fără măreţie aparentă, viaţă de muncă manuală, viaţă religioasă iudaică supusă Legii lui Dumnezeu218, viaţă în sânul comunităţii. Din toată această perioadă ne este revelat că Isus era "supus" părinţilor săi şi că "creştea în înţelepciune, în vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor" (Lc 2, 51-52).

532. Supunerea lui Isus faţă de mama sa şi de tatăl său după lege împlineşte în mod desăvârşit cea de a patra poruncă. Ea este imaginea în timp a ascultării filiale faţă de Tatăl său ceresc. Supunerea de fiecare zi faţă de Iosif şi Maria vesteşte şi anticipează supunerea din Joia Mare: "nu voia mea..." (Lc 22, 42). Ascultarea lui Cristos, în cotidianul vieţii sale ascunse, inaugura încă de pe atunci lucrarea de refacere a ceea ce fusese nimicit de neascultarea lui Adam219.

533. Viaţa ascunsă de la Nazaret permite fiecărui om să fie în comuniune cu Isus pe căile cele mai obişnuite ale vieţii de toate zilele:

Nazaretul este şcoala unde începe să fie înţeleasă viaţa lui Isus: şcoala Evangheliei (...). Mai întâi, o lecţie de tăcere. O, de s-ar renaşte în noi preţuirea tăcerii, această admirabilă şi indispensabilă atmosferă a spiritului (...). O lecţie de viaţă de familie. Nazaretul să ne reamintească ce înseamnă familia, comuniunea ei de iubire, frumuseţea ei austeră şi simplă, caracterul ei sacru şi inviolabil (...). O lecţie de muncă. O, Nazaret, cămin al "Fiului Lemnarului", mai ales aici am vrea să înţelegem şi să celebrăm legea, aspră dar mântuitoare, a trudei omeneşti (...); şi, în sfârşit, vrem să salutăm aici pe toţi cei care muncesc în lumea întreagă şi să le arătăm pe marele lor model, pe fratele lor dumnezeiesc220.

534. Regăsirea lui Isus în Templu221 e singurul eveniment care întrerupe tăcerea Evangheliilor asupra anilor de viaţă ascunsă a lui Isus. Isus lasă să se întrevadă aici misterul consacrării sale totale unei misiuni care decurge din filiaţia sa divină: "Nu ştiaţi voi că întru cele ale Tatălui meu se cade să fiu?" Maria şi Iosif "nu au înţeles" acest cuvânt, dar l-au primit în credinţă, iar Maria "păstra cu grijă toate acestea în inima sa", de-a lungul tuturor anilor în care Isus a rămas cufundat în tăcerea unei vieţi obişnuite.

 

III. Misterele vieţii publice a lui Isus

Botezul lui Isus

535. Începutul222 vieţii publice a lui Isus este Botezul său de către Ioan în Iordan223. Ioan proclama "un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor" (Lc 3, 3). O mulţime de păcătoşi, vameşi şi ostaşi224, farisei şi saducei225 şi desfrânate226 vin să fie botezaţi de el. "Atunci se arată Isus". Botezătorul şovăie, Isus insistă: şi primeşte Botezul. Atunci Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară asupra lui Isus, iar glasul din cer proclamă: "Acesta este Fiul meu preaiubit" (Mt 3, 13-17). Aceasta este manifestarea ("Epifania") lui Isus ca Mesia al lui Israel şi Fiu al lui Dumnezeu.

536. Botezul lui Isus este, din partea sa, acceptarea şi inaugurarea misiunii sale de Slujitor care suferă. El se lasă să fie socotit printre cei păcătoşi227; este de pe acum "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii" (In 1, 29): de pe acum anticipează "botezul" morţii sale sângeroase228. Vine, de acum, să "împlinească toată dreptatea" (Mt 3, 15), adică se supune pe de-a-ntregul voinţei Tatălui său: El consimte din iubire la acest botez al morţii pentru iertarea păcatelor noastre229. Acestei acceptări îi răspunde glasul Tatălui care îşi pune toată bucuria în Fiul său230. Duhul, pe care Isus îl posedă pe deplin încă de la zămislirea sa, vine "să se odihnească" asupra lui (In 1, 32-33)231. El va fi izvorul Duhului Sfânt pentru întreaga omenire. La Botezul său "s-au deschis cerurile" (Mt 3, 16) pe care le închisese păcatul lui Adam; iar apele sunt sfinţite prin coborârea în ele a lui Isus şi a Duhului, preludiu al noii creaţii.

537. Prin Botez, creştinul este asimilat în mod sacramental lui Isus, care, prin Botez, îşi anticipează moartea şi învierea; El trebuie să intre în acest mister al înjosirii umile şi al căinţei, să coboare în apă cu Isus pentru a se ridica din nou cu El, să se renască din apă şi din Duh pentru a deveni, întru Fiul, fiu preaiubit al Tatălui şi "a umbla întru înnoirea vieţii" (Rom 6, 4):

Să ne înmormântăm cu Cristos prin Botez ca să înviem împreună cu El; să coborâm cu El, ca să fim înălţaţi cu El; să urcăm împreună cu El, ca să fim preamăriţi întru El232.

Tot ce s-a petrecut în Cristos ne învaţă că, după cufundarea în apă, Duhul Sfânt zboară asupra noastră din înaltul cerului şi că, înfiaţi de glasul Tatălui, devenim fii ai lui Dumnezeu233.


Ispitirea lui Isus

538. Evangheliile vorbesc despre un timp de singurătate petrecut de Isus în pustiu, îndată după ce a primit Botezul de la Ioan: "Împins de Duhul" în pustiu, Isus rămâne acolo patruzeci de zile fără să mănânce; trăieşte printre fiarele sălbatice, iar îngerii îi slujesc234. La încheierea acestui timp, Satana îl ispiteşte de trei ori, căutând să-i pună la încercare atitudinea filială faţă de Dumnezeu. Isus respinge aceste atacuri, ce recapitulează ispitirile lui Adam în paradis şi ale lui Israel în pustiu, iar diavolul se îndepărtează de El, "pentru a se întoarce la timpul stabilit" (Lc 4, 13).

539. Evangheliştii arată sensul mântuitor al acestui misterios eveniment. Isus este noul Adam, care rămâne credincios acolo unde cel dintâi a căzut în ispită. Isus împlineşte în mod desăvârşit chemarea lui Israel: spre deosebire de cei care l-au mâniat pe Dumnezeu timp de patruzeci de ani în pustiu235, Cristos se revelează ca Slujitorul lui Dumnezeu ascultător întru toate de voinţa divină. Prin aceasta, Isus este biruitor asupra diavolului: El a legat pe "cel puternic" pentru a-i lua înapoi prada (Mc 3, 27). Victoria lui Isus asupra ispititorului în pustiu anticipează biruinţa Patimilor, ascultarea supremă a iubirii sale filiale faţă de Tatăl.

540. Ispitirea lui Isus arată modul în care Fiul lui Dumnezeu este Mesia, spre deosebire de modul pe care i-l propune Satana şi de acela pe care doresc să i-l atribuie oamenii236. De aceea, Cristos l-a învins pe ispititor pentru noi: "căci noi nu avem un Mare Preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, căci El a fost ispitit în toate asemenea nouă, afară de păcat" (Evr 4, 15). În fiecare an, Biserica se uneşte cu misterul lui Isus în pustiu prin cele patruzeci de zile ale Postului Mare. "Împărăţia lui Dumnezeu este aproape"

541. «După ce Ioan a fost aruncat în închisoare, Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu şi spunând: ''S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie''» (Mc 1, 15). "Spre a împlini voinţa Tatălui, Cristos a pus început Împărăţiei cerurilor pe pământ237". Or, voinţa Tatălui este "să-i înalţe pe oameni la participarea la viaţa dumnezeiască238". El face aceasta adunând pe toţi oamenii în jurul Fiului său, Isus Cristos. Această adunare este Biserica, ce "constituie pe pământ sămânţa şi începutul Împărăţiei" lui Dumnezeu239.

542. Cristos este în centrul acestei adunări a oamenilor în "familia lui Dumnezeu". El îi cheamă în jurul său prin cuvânt, prin "semnele" sale care arată Împărăţia lui Dumnezeu, prin trimiterea ucenicilor. El va realiza venirea Împărăţiei, mai ales prin marele mister al Paştelui său: moartea pe Cruce şi Învierea sa. "Iar Eu, când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la Mine" (In 12, 32). La această unire cu Cristos sunt chemaţi toţi oamenii240.

Vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu

543. Toţi oamenii sunt chemaţi să intre în Împărăţie. Vestită în primul rând fiilor lui Israel241, această Împărăţie mesianică este destinată să primească pe oamenii din toate neamurile242. Pentru a ajunge la ea, trebuie să primeşti cuvântul lui Isus:

Într-adevăr, cuvântul Domnului se aseamănă unei seminţe semănate într-un câmp: cei care îl ascultă cu credinţă şi fac parte din mica turmă a lui Cristos au primit însăşi Împărăţia lui Dumnezeu; apoi sămânţa, prin puterea proprie, încolţeşte şi creşte până la vremea secerişului243.

544. Împărăţia aparţine celor săraci şi celor mici, adică celor care au primit-o cu o inimă smerită. Isus este trimis "să ducă Vestea cea Bună săracilor" (Lc 4, 18)244. El îi numeşte fericiţi căci "a lor este Împărăţia cerurilor" (Mt 5, 3); "celor mici" a binevoit Tatăl să le descopere ceea ce rămâne ascuns pentru cei înţelepţi şi iscusiţi245. De la iesle şi până la Cruce, Isus împărtăşeşte viaţa celor săraci: cunoaşte foamea246, setea247 şi lipsurile248. Mai mult, El se identifică cu săracii de toate felurile şi face din iubirea activă faţă de ei condiţie pentru intrarea în Împărăţia sa249.

545. Isus îi cheamă la masă, în Împărăţie, pe păcătoşi: "Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi" (Mc 2, 17)250. El îi cheamă la convertire, fără de care nu se poate intra în Împărăţie, dar le arată prin cuvânt şi prin faptă nemărginita îndurare a Tatălui faţă de ei251, nemăsurata "bucurie din cer pentru un singur păcătos care se converteşte" (Lc 15, 7). Dovada supremă a acestei iubiri va fi jertfirea propriei sale vieţi, "spre iertarea păcatelor" (Mt 26, 28).

546. Isus cheamă la intrarea în Împărăţie slujindu-se de parabole, trăsătură tipică a învăţăturii sale252. Prin ele, El cheamă la ospăţul Împărăţiei253, dar cere şi o alegere radicală: pentru a dobândi Împărăţia, trebuie să dai tot254; cuvintele nu sunt deajuns, trebuie fapte255. Parabolele sunt pentru om ca nişte oglinzi: primeşte el oare cuvântul ca un pământ pietros sau ca un pământ bun256? Şi ce face cu talanţii primiţi257? Isus şi prezenţa Împărăţiei în această lume se află tainic în miezul parabolelor. Trebuie să intri în Împărăţie, adică să devii ucenic al lui Cristos, pentru a "cunoaşte tainele Împărăţiei cerurilor" (Mt 13, 11). Pentru cei care rămân "afară" (Mc 4, 11), totul rămâne enigmatic258.

Semnele Împărăţiei cerurilor

547. Isus îşi însoţeşte cuvintele prin numeroase "minuni, fapte de putere şi semne" (Fapte 2, 22). care arată că Împărăţia este prezentă în El. Ele atestă că Isus este Mesia cel prevestit259.

548. Semnele împlinite de Isus dau mărturie că Tatăl este Cel ce l-a trimis260. Ele cheamă la credinţă în El261. Celor care i se adresează cu credinţă, le dăruieşte ceea ce-i cer262. Atunci minunile întăresc credinţa în Cel care săvârşeşte lucrările Tatălui său: ele dau mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu263. Dar ele pot fi şi "prilej de poticnire" (Mt 11, 6). Ele nu sunt menite a satisface curiozitatea şi dorinţele după ceva magic. Cu toate minunile sale atât de evidente, Isus este respins de unii264; ba chiar este acuzat că lucrează prin diavoli (Cf. Mc 3, 22).

549. Eliberând pe unii oameni de relele pământeşti, de foame265, de nedreptate266, de boală şi de moarte267, Isus a săvârşit semne mesianice; totuşi, El nu a venit pentru a înlătura toate relele de pe acest pământ268, ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea, aceea a păcatului269, care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu şi care este cauza tuturor aservirilor omeneşti.

550. Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu este înfrângerea Împărăţiei Satanei270: "Dacă prin Duhul lui Dumnezeu îi alung pe diavoli, înseamnă că a sosit pentru voi Împărăţia lui Dumnezeu" (Mt 12, 28). Exorcismele lui Isus îi eliberează pe unii oameni de sub puterea diavolilor271. Ele anticipează marea victorie a lui Isus asupra "principelui lumii acesteia" (In 12, 31). Împărăţia lui Dumnezeu va fi definitiv stabilită prin Crucea lui Cristos: "Regnavit a ligno Deus. - Dumnezeu a domnit de pe Lemn272".

"Cheile Împărăţiei"

551. Chiar de la începutul vieţii sale publice, Isus a ales doisprezece bărbaţi, ca să fie cu El şi să participe la misiunea sa273. El îi face părtaşi de autoritatea sa şi îi trimite "să vestească Împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece" (Lc 9, 2). Ei rămân pentru totdeauna asociaţi la Împărăţia lui Cristos, căci El conduce Biserica prin ei:

Eu orânduiesc pentru voi Împărăţie, aşa cum Tatăl a orânduit-o pentru Mine, ca să mâncaţi şi să beţi la masă în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe scaune ca să judecaţi cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Lc 22, 29-30).

552. În colegiul celor Doisprezece, Simon Petru ocupă primul loc274. Isus i-a încredinţat o misiune unică. Datorită unei revelaţii venind de la Tatăl, Petru mărturisise: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu". Domnul îi declarase atunci: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile Iadului nu o vor birui" (Mt 16, 18). Cristos, "Piatra cea vie" (1 Pt 2, 4), asigură Bisericii sale clădite pe Petru victoria asupra puterilor morţii. Petru, pentru credinţa mărturisită de el, va rămâne stânca de neclintit a Bisericii. El va avea misiunea de a feri această credinţă de orice slăbiciune şi de a-i întări în ea pe fraţii săi275.

553. Isus i-a încredinţat lui Petru o autoritate specifică: "Ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri" (Mt 16, 19). "Puterea cheilor" desemnează autoritatea de a conduce casa lui Dumnezeu, care este Biserica. Isus, "Bunul Păstor" (In 10, 11), a confirmat această misiune după Învierea sa: "Paşte oile mele" (In 21, 15-17). Puterea de a "lega" şi de a "dezlega" indică autoritatea de a ierta păcatele, de a rosti judecăţi în materie de doctrină şi de a lua hotărâri cu caracter disciplinar în Biserică. Isus a încredinţat această autoritate Bisericii prin slujirea apostolilor276 şi îndeosebi a lui Petru, singurul căruia i-a încredinţat în mod explicit cheile Împărăţiei.

O anticipare a Împărăţiei: Schimbarea la Faţă

554. Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu, Învăţătorul "a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere,(...) să fie dat morţii şi a treia zi să învie" (Mt 16, 21). Petru refuză această înştiinţare277, iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg278. În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus279, pe un munte înalt, în faţa a trei martori aleşi de El: Petru, Iacob şi Ioan. Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină, Moise şi Ilie se arată, "vorbindu-i despre plecarea sa pe care urma să o săvârşească la Ierusalim" (Lc 9, 31). Un nor îi acoperă şi un glas din cer rosteşte: "Acesta este Fiul meu, pe care l-am ales: pe El să-l ascultaţi" (Lc 9, 35).

555. Timp de o clipă, Isus îşi arată gloria divină, confirmând astfel mărturisirea lui Petru. El arată şi că, pentru "a intra în gloria sa" (Lc 24, 26), trebuie să treacă prin Cruce la Ierusalim. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte; Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia280. Patima lui Isus este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu281. Norul arată prezenţa Sfântului Duh: "Tota Trinitas apparuit: Pater in voce; Filius in homine; Spiritus in nube clara. - Toată Treimea s-a arătat: Tatăl în glas, Fiul în om, Duhul în norul luminos282":

Schimbatu-te-ai la faţă pe munte, Cristoase Dumnezeule, şi ucenicii tăi, pe cât puteau cuprinde, au văzut mărirea ta: ca, atunci când te vor vedea răstignit, să înţeleagă că Patima ta era de bunăvoie şi să vestească lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui283.

556. În pragul vieţii sale publice: Botezul; în pragul Paştelui: Schimbarea la Faţă. Prin Botezul lui Isus "declaratum fuit mysterium primae regenerationis - s-a arătat misterul primei renaşteri": Botezul nostru; Schimbarea la Faţă este "sacramentum secundae regenerationis - sacramentul celei de-a doua renaşteri": învierea noastră284. Încă de acum, participăm la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos. Schimbarea la Faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie, "care va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale" (Fil 3, 21). Dar ea ne aminteşte şi că "trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Fapte 14, 22):

Aceasta Petru n-o înţelesese când dorea să trăiască lângă Cristos pe munte285. Ţi-a pregătit aceasta, Petre, pentru după moarte. Dar acum îţi spune: Coboară ca să trudeşti pe pământ, ca să slujeşti pe pământ, ca să fii dispreţuit, răstignit pe pământ. Viaţa coboară ca să fie ucisă; Pâinea, ca să sufere de foame; Calea coboară ca să trudească pe cale; Izvorul coboară ca să înseteze; iar tu te împotriveşti suferinţei286?

Urcarea lui Isus la Ierusalim

557. "Şi când i s-au împlinit zilele suirii sale, Isus şi-a întărit faţa ca să meargă la Ierusalim" (Lc 9, 51)287. Prin această hotărâre, El arăta că se suie la Ierusalim pregătit să moară acolo. În trei rânduri, El îşi vestise Patima şi Învierea288. Îndreptându-se spre Ierusalim, El spune: "Nu se cuvine ca un proroc să piară afară din Ierusalim" (Lc 13, 33).

558. Isus aminteşte de martiriul profeţilor care fuseseră ucişi în Ierusalim289. Cu toate acestea, El stăruie să cheme Ierusalimul să se strângă în jurul lui: "De câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi, aşa cum găina îşi strânge puii sub aripi, şi voi n-aţi vrut" (Mt 23, 37b). Când Ierusalimul se iveşte în zare, Isus plânge asupra lui şi îşi exprimă încă o dată dorinţa inimii: "O, dacă ai fi înţeles şi tu în ziua aceasta cele spre pacea ta! Dar acum, au rămas ascunse ochilor tăi!" (Lc 19, 41-42).

Intrarea mesianică a lui Isus în Ierusalim

559. Cum îl va întâmpina Ierusalimul pe Mesia? Isus, care se ferise întotdeauna de încercările poporului de a-l face rege290, îşi alege momentul şi îşi pregăteşte intrarea mesianică în oraşul lui "David, tatăl său" (Lc 1, 32)291. Este aclamat ca fiul lui David, cel ce aduce mântuirea (Osana înseamnă "mântuieşte!", "dă mântuire!"). Căci "Regele măririi" (Ps 24, 7-10) intră în Oraşul său "călare pe mânzul asinei" (Zah 9, 9): El nu cucereşte pe Fiica Sionului, prefigurarea Bisericii sale, nici prin viclenie, nici prin violenţă, ci prin umilinţa care dă mărturie despre Adevăr292. De aceea, supuşii Împărăţiei sale, în acea zi, sunt pruncii293 şi "săracii lui Dumnezeu", care îl aclamă aşa cum îngerii îl vestiseră păstorilor294. Strigătul lor, "Bine este cuvântat cel ce vine în Numele Domnului" (Ps 118, 26), este reluat de Biserică în cântarea Sanctus - "Sfânt" a liturgiei euharistice, ca introducere la memorialul Paştelui Domnului.

560. Intrarea lui Isus în Ierusalim arată venirea Împărăţiei pe care Regele-Mesia o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. Prin celebrarea ei, în Duminica Floriilor, liturgia Bisericii deschide Săptămâna Mare şi Sfântă.

 

PE SCURT

561. "Toată viaţa lui Cristos a fost o continuă învăţătură: tăcerile sale, minunile şi gesturile sale, rugăciunea, iubirea sa pentru om, preferinţa sa pentru cei mici şi săraci, acceptarea sacrificiului total pe Cruce pentru răscumpărarea lumii, Învierea sa sunt înfăptuirea cuvântului său şi împlinirea Revelaţiei295".

562. Ucenicii lui Cristos trebuie să i se conformeze lui, până ce Cristos va lua chip în ei296. "De aceea, suntem cuprinşi în misterele vieţii lui, îmbrăcăm chipul lui, morţi şi înviaţi împreună cu El, până când vom domni împreună cu El297".

563. Păstor sau Mag, nu se poate ajunge la Dumnezeu aici pe pământ decât îngenunchind în faţa ieslei din Betleem şi adorându-l ascuns într-un prunc plăpând.

564. Prin supunerea sa faţă de Maria şi Iosif, precum şi prin munca sa umilă în timpul lungilor ani de la Nazaret, Isus ne dă exemplul sfinţeniei în viaţa cotidiană de familie şi de muncă.

565. Încă de la începutul vieţii sale publice, la Botezul său, Isus este "Slujitorul" cu totul consacrat operei de răscumpărare care se va împlini prin "botezul" pătimirii sale.

566. Ispitirea din pustiu îl arată pe Isus Mesia smerit care îl biruie pe Satana prin totala sa adeziune la planul de mântuire voit de Tatăl.

567. Împărăţia cerurilor a fost inaugurată pe pământ de către Cristos. "Ea străluceşte înaintea ochilor oamenilor în cuvântul, în faptele şi în prezenţa lui Cristos298". Biserica este sămânţa şi începutul acestei Împărăţii. Cheile ei sunt încredinţate lui Petru.

568. Schimbarea la Faţă a lui Cristos are drept scop să-i întărească pe apostoli în credinţă în vederea Patimilor: urcarea pe "muntele înalt" pregăteşte urcarea pe Calvar. Cristos, Capul Bisericii, manifestă ceea ce Trupul său conţine şi iradiază în Sfintele Taine: "speranţa Gloriei" (Col 1, 27)299.

569. Isus a urcat de bunăvoie la Ierusalim, deşi ştia că acolo va muri de moarte violentă din cauza împotrivirii păcătoşilor300.

570. Intrarea lui Isus în Ierusalim manifestă venirea Împărăţiei pe care Regele-Mesia, întâmpinat în oraş de copii şi de cei smeriţi cu inima, o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale.


Note

167Cf. In 20, 30.
168Cf. Mc 1, 1; In 21, 24.
169Cf. Lc 2, 7.
170Cf. Mt 27, 48.
171Cf. In 20, 7.
172Cf. Evr 10, 5-7.
173Cf Ef 1, 7; Col 1, 13-14; 1 Pt 1, 18-19.
174Cf. 2 Cor 8, 9.
175Cf. Lc 2, 51.
176Cf. In 15, 3.
177Cf. Is 53, 4.
178Cf Rom 4, 25.
179Sf. Irineu, Haer. 3, 18, 1.
180Ibid. 3, 18, 7; Cf. 2, 22, 4.
181RH 11.
182Cf. Rom 15, 5; Fil 2, 5.
183GS 38.
184Cf In 13, 15.
185Cf. Lc 11, 1.
186Cf. Mt 5, 11-12.
187GS 22, §2.
188Sf Ioan Eudes, Regn.
189Cf. Fapte 13, 24.
190Cf. Mt 3, 3.
191Cf. Lc 7, 26.
192Cf. Mt 11, 13.
193Cf. Fapte 1, 22; Lc 16, 16.
194Cf. Lc 4, 1.
195Cf. Mc 6, 17-29.
196Ap 22, 17.
197Cf. Lc 2, 6-7.
198Cf. Lc 2, 8-20.
199Condacul lui Roman Melodul.
200 Cf. Mt 18, 3-4.
201Cf. Mt 23, 12.
202LH, Antifona de la Vesperele octavei Crăciunului.
203Cf. Lc 2, 21.
204Cf. Gal 4, 4.
205Cf. LH, Antifona la Magnificat de la Vesperele II ale Epifaniei.
206Cf. Num 24, 17; Ap 22, 16.
207Cf. Num 24, 17-19.
208Cf. In 4, 22.
209Cf. Mt 2, 4-6.
210Sf. Leon cel Mare, Serm. 23.
211LR, Vigilia Pascală 26: rugăciunea de după cea de a treia lectură.
212Cf. Lc 2, 22-39.
213Cf. Ex 13, 12-13.
214Cf. Mt 2, 13-18.
215Cf. In 15, 20.
216Cf. Mt 2, 15.
217Cf. Osea 11, 1.
218Cf. Gal 4, 4.
219Cf. Rom 5, 19.
220Paul al VI-lea, Cuvântarea din 5 ian. 1964 la Nazaret.
221Cf. Lc 2, 41-52.
222Lc 3, 23.
223Cf. Fapte 1, 22.
224Cf. Lc 3, 10-14.
225Cf. Mt 3, 7.
226Cf. Mt 21, 32.
227Cf. Is 53, 12.
228Cf. Mc 10, 38; Lc 12, 50.
229Cf. Mt 26, 39.
230Cf. Lc 3, 22; Is 42, 1.
231Cf. Is 11, 2.
232Sf. Grigore de Nazianz, Or. 40, 9.
233Sf. Ilarie, Mat. 2.
234Cf. Mc 1, 12-13.
235Cf. Ps 95, 10.
236Cf. Mt 16, 21-23.
237LG 3.
238LG 2.
239Cf. LG 5.
240Cf. LG 3.
241Cf. Mt 10, 5-7.
242Cf. Mt 8, 11; 28, 19.
243LG 5.
244Cf. 7, 22.
245Cf. Mt 11, 25.
246Cf. Mc 23, 26; Mt 21, 18.
247Cf. In 4, 6-7; 19, 28.
248Cf. Lc 9, 58.
249Cf. Mt 25, 31-46.
250Cf. 1 Tim 1, 15.
251Cf. Lc 15, 11-32.
252Cf. Mc 4, 33-34.
253Cf. Mt 22, 1-14.
254Cf. Mt 13, 44-45.
255Cf. Mt 21, 28-32.
256Cf. Mt 13, 3-9.
257Cf. Mt 25, 14-30.
258Cf. Mt 13, 10-15.
259Cf. Lc 7, 18-23.
260Cf. In 5, 36; 10, 25.
261Cf. In 10, 38.
262Mc 5, 25-34; 10, 52; etc.
263Cf. In 10, 31-38.
264Cf. In 11, 47-48.
265Cf. In 6, 5-15.
266Cf. Lc 19, 8.
267Cf. Mt 11, 5.
268Cf. Lc 12, 13-14; In 18, 36.
269Cf. In 8, 34-36.
270Cf. Mt 12, 26.
271Cf. Lc 8, 26-39.
272Imnul Vexilla Regis.
273Cf. Mc 3, 13-19.
274Cf. Mc 3, 16; 9, 2; Lc 24, 34; 1 Cor 15, 5.
275Cf. Lc 22, 32.
276Cf. Mt 18, 18.
277Cf. Mt 16, 22-23.
278Cf. Mt 17, 23; Lc 9, 45.
279Cf. Mt 17, 1-8 par.; 2 Pt 1, 16-18.
280Cf. Lc 24, 27.
281Cf. Is 42, 1.
282Cf. Sf. Toma Aq., S. th. 3, 45, 4, ad. 2.
283Liturgia bizantină, Condacul Schimbării la Faţă.
284Sf. Toma Aq., S. th. 3, 45, 4, ad 2.
285Cf. Lc 9, 33.
286Sf. Augustin, Serm. 78, 6.
287Cf. In 31, 1.
288Cf. Mc 8, 31-33; 9, 31-32; 10, 32-34.
289Cf. Mt 23, 37a.
290Cf. In 6, 15.
291Cf. Mt 21, 1-11.
292Cf. In 18, 37.
293Cf. Mt 21, 15-16; Ps 8, 3.
294Cf. Lc 19, 38; 2, 14.
295CT 9.
296Cf. Gal 4, 19.
297LG 7.
298LG 5.
299Cf. Sf. Leon cel Mare, Serm. 51, 3.
300Cf. Evr 12, 3.

« Lecţia precedenta | Lecţia urmatoare »
Cuprins

© Asociaţia Pentru Merit. Reproducerea permisă. | Site-uri partenere | Design 1Webdesign.net