Articolul 4
"Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat"


PARAGRAFUL 2. Isus a murit răstignit

 

I. Procesul lui Isus

Diferitele atitudini ale autorităţilor iudaice faţă de Isus

595. Printre autorităţile religioase de la Ierusalim nu numai că au existat oameni ca fariseul Nicodim375 şi importantul personaj Iosif din Arimateea, care erau în secret ucenici ai lui Isus376, dar multă vreme au avut loc neînţelegeri în privinţa lui377, încât, chiar în ajunul Pătimirii, Sfântul Ioan a putut să spună despre ei că "mulţi au crezut în El" deşi într-un mod imperfect (In 12, 42). Acest lucru nu este nicidecum de mirare dacă se ţine seama de faptul că a doua zi după Rusalii "mulţime de preoţi se supuneau credinţei" (Fapte 6, 7) şi "unii din gruparea fariseilor trecuseră la credinţă" (Fapte 15, 5), încât Sfântul Iacob poate să spună Sfântului Paul: "câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege" (Fapte 21, 20).

596. Autorităţile religioase de la Ierusalim nu au fost unanime în conduita de urmat faţă de Isus378. Fariseii au ameninţat cu excomunicarea pe aceia care l-ar urma379. Celor care se temeau că "toţi vor crede în Isus şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul" (In 11, 48), marele preot Caiafa le propune prorocind: "Ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul" (In 11, 49-50). După ce l-a declarat pe Isus "vrednic de moarte" (Mt 26, 66) pentru blasfemie, Sinedriul, întrucât îşi pierduse dreptul de a condamna la moarte380, îl predă pe Isus romanilor acuzându-l de revoltă politică381, ceea ce îl va pune alături de Baraba cel acuzat de "răscoală" (Lc 23, 19). Marii preoţi exercită şi asupra lui Pilat ameninţări politice pentru a obţine condamnarea lui Isus la moarte382.


Evreii nu sunt răspunzători în mod colectiv de moartea lui Isus

597. Ţinând seama de complexitatea istorică a procesului lui Isus exprimată în relatările evanghelice, şi oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda, Sinedriul, Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte, răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor de la Ierusalim, în ciuda strigătelor unei mulţimi manipulate383 şi a reproşurilor globale cuprinse în chemările la convertire de după Rusalii384. Isus însuşi iertând pe Cruce385 şi, pe urmele lui, Petru au făcut dreptate "neştiinţei" (Fapte 3, 17) evreilor de la Ierusalim şi chiar a căpeteniilor lor. Cu atât mai puţin, pornind de la strigătul poporului: "Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri" (Mt 27, 25), care reprezintă o formulă de ratificare386, nu se poate extinde responsabilitatea asupra altor evrei în spaţiu şi în timp:

De aceea Biserica a declarat la Conciliul Vatican II: "Cele săvârşite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. (...) Evreii nu trebuie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu, nici ca blestemaţi, ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură387".

Toţi păcătoşii au fost autorii pătimirii lui Cristos

598. Biserica, în Magisteriul credinţei şi în mărturia sfinţilor, n-a uitat niciodată că "păcătoşii înşişi au fost autorii şi, într-un fel, instrumentele tuturor chinurilor pe care le-a îndurat dumnezeiescul Răscumpărător388". Ţinând seama de faptul că păcatele noastre îl ating pe Cristos însuşi389, Biserica nu ezită să impute creştinilor responsabilitatea cea mai gravă în pătimirea lui Isus, responsabilitate cu care ei i-au copleşit prea adesea numai pe evrei:

Trebuie să-i socotim vinovaţi de această îngrozitoare greşeală pe cei care continuă să cadă din nou în păcatele lor. De vreme ce crimele noastre au făcut ca Domnul nostru Isus Cristos să îndure chinul Crucii, de bună seamă cei care se cufundă în dezordini şi în rău "răstignesc din nou în inima lor, atât cât ţine de ei, pe Fiul lui Dumnezeu prin păcatele lor şi-l fac de batjocură" (Evr 6, 6). Şi trebuie să recunoaştem că în acest caz crima noastră este mai mare decât a evreilor. Căci ei, după mărturia Apostolului, "dacă l-ar fi cunoscut pe Regele slavei nu l-ar fi răstignit niciodată" (1 Cor 2, 8). Noi, dimpotrivă, mărturisim că îl cunoaştem. Iar când îl renegăm prin faptele noastre, ridicăm într-un fel asupra lui mâinile noastre ucigaşe390.

Şi nu diavolii, nu ei l-au răstignit; tu l-ai răstignit împreună cu ei şi îl mai răstigneşti încă, desfătându-te în vicii şi păcate391.

 

II. Moartea răscumpărătoare a lui Cristos în planul dumnezeiesc de mântuire

"Isus dat morţii după planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu"

599. Moartea violentă a lui Isus nu a fost rodul întâmplării într-un concurs nefast de împrejurări. Ea ţine de misterul planului lui Dumnezeu, aşa cum explică Sfântul Petru evreilor din Ierusalim în prima sa cuvântare de la Rusalii: "El a fost dat morţii după planul rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu" (Fapte 2, 23). Acest limbaj biblic nu vrea să spună că cei care l-au "dat morţii pe Isus" (Fapte 3, 13) au fost doar executanţii pasivi ai unui scenariu scris dinainte de Dumnezeu.

600. Pentru Dumnezeu toate clipele timpului sunt prezente în actualitatea lor. El stabileşte deci planul său etern de "predestinare" incluzând în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului său: "Căci asupra sfântului tău slujitor Isus, pe care tu l-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod şi Ponţiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel392, aşa încât au împlinit toate câte mâna ta şi planul tău mai dinainte au rânduit să fie" (Fapte 4, 27-28). Dumnezeu a îngăduit faptele născute din orbirea lor393 în vederea împlinirii planului său de mântuire394.

"A murit pentru păcatele noastre după Scripturi"

601. Planul dumnezeiesc de mântuire prin moartea "Slujitorului celui Drept" (Is 53, 11)395 fusese dinainte vestit în Scriptură ca un mister de răscumpărare universală, adică de eliberare a oamenilor din sclavia păcatului396. Sfântul Paul declară, într-o mărturisire de credinţă despre care spune că a "primit-o" (1 Cor 15, 3), că "Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi397". Moartea răscumpărătoare a lui Isus împlineşte îndeosebi profeţia despre Slujitorul care suferă398. Isus însuşi a prezentat sensul vieţii şi al morţii sale în lumina Slujitorului care suferă399. După Învierea sa, El a dat ucenicilor de la Emmaus400 această interpretare a Scripturilor şi apoi apostolilor înşişi401.

"Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi"

602. Sfântul Petru poate aşadar să formuleze astfel credinţa apostolică în planul dumnezeiesc de mântuire: "Voi aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert, moştenit de la părinţi, cu sângele cel scump al lui Cristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit, care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii, iar apoi arătat, în vremurile din urmă, pentru voi" (1 Pt 1, 18-20). Păcatele oamenilor, urmare a păcatului strămoşesc, sunt sancţionate prin moarte402. Trimiţând pe propriul său Fiu în condiţia de sclav403, condiţia unei omeniri decăzute şi sortite morţii din cauza păcatului404, "Dumnezeu l-a făcut pentru noi păcat pe El, care n-a cunoscut păcatul, ca să dobândim în El dreptatea lui Dumnezeu" (2 Cor 5, 21).

603. Isus nu a cunoscut reprobarea ca şi cum El însuşi ar fi păcătuit405. Însă în iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl406, El ne-a asumat în despărţirea noastră de Dumnezeu datorată păcatului astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mc 15, 34; Ps 22, 1). Făcându-l astfel solidar cu noi, păcătoşii, "Dumnezeu nu l-a cruţat pe însuşi Fiul său, ci l-a dat pentru noi toţi" (Rom 8, 32) pentru ca să fim "împăcaţi cu El prin moartea Fiului său" (Rom 5, 10).

Dumnezeu are iniţiativa iubirii răscumpărătoare universale

604. Dându-l pe Fiul său pentru păcatele noastre, Dumnezeu arată că planul său cu privire la noi este un plan de iubire binevoitoare care precede orice merit din partea noastră: "În aceasta stă iubirea, nu în faptul că noi l-am fi iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre" (1 In 4, 10)407. "Dar Dumnezeu îşi arată dragostea lui faţă de noi prin aceea că, pe când noi eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5, 8).

605. Această iubire nu exclude pe nimeni: Isus a reamintit acest lucru în concluzia parabolei despre oaia rătăcită: "Nu e voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintr-aceştia mici" (Mt 18, 14). El afirmă că a venit "să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Mt 20, 28); acest ultim termen nu este restrictiv: el pune faţă în faţă omenirea întreagă cu unica persoană a Răscumpărătorului care se dăruieşte pentru a o mântui408. Biserica, urmând pe apostoli409, învaţă că Cristos a murit pentru toţi oamenii fără excepţie. "Nu există, nu a existat şi nu va exista nici un om pentru care Cristos să nu fi pătimit410".

 

III. Cristos s-a oferit pe sine Tatălui pentru păcatele noastre

Întreaga viaţă a lui Cristos este ofrandă adusă Tatălui

606. Fiul lui Dumnezeu, "coborât din cer nu pentru a face voia sa, ci voia Tatălui său care l-a trimis" (In 6, 38), "zice intrând în lume: (...) Iată vin (...) să fac voia ta, Dumnezeule. (...) Şi întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos, o dată pentru totdeauna" (Evr 10, 5-10). Din prima clipă a Întrupării sale, Fiul îmbrăţişează planul dumnezeiesc de mântuire în misiunea sa de răscumpărare: "Mâncarea mea este să fac voia Celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui" (In 4, 34). Jertfa lui Isus "pentru păcatele lumii întregi" (1 In 2, 2) este expresia comuniunii sale de iubire cu Tatăl: "Pentru aceasta mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun viaţa" (In 10, 17). "Dar ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl mi-a poruncit, aşa fac" (In 14, 31).

607. Dorinţa de a îmbrăţişa planul de iubire răscumpărătoare al Tatălui său însufleţeşte întreaga viaţă a lui Isus411, căci patima sa răscumpărătoare este raţiunea de a fi a Întrupării: "Ce să spun: Tată, izbăveşte-mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta" (In 12, 27). "Nu voi bea, oare, paharul pe care mi l-a dat Tatăl?" (In 18, 11). Şi iarăşi pe Cruce înainte de "a se fi săvârşit" (In 19, 30) El spune: "Mi-e sete" (In 19, 28).

"Mielul care ia asupra sa păcatul lumii"

608. După ce a acceptat să-l boteze în rând cu păcătoşii412, Ioan Botezătorul a văzut şi a arătat în Isus pe "Mielul lui Dumnezeu, cel care ia asupra sa păcatul lumii" (In 1, 29)413. El arată astfel că Isus este în acelaşi timp Slujitorul care suferă şi care, fără glas, se lasă dus la moarte (Is 53, 7)414 şi poartă păcatul celor mulţi415, şi mielul pascal, simbol al răscumpărării lui Israel la întâiul Paşte (Ex 12, 3-14)416. Întreaga viaţă a lui Cristos îi exprimă misiunea: "să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10, 45).

Isus îmbrăţişează de bunăvoie iubirea răscumpărătoare a Tatălui

609. Îmbrăţişând în inima sa omenească iubirea faţă de oameni a Tatălui, Isus "până la sfârşit i-a iubit" (In 13, 1) căci "mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi" (In 15, 13). Astfel, în suferinţă şi în moarte, firea sa omenească a devenit instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii sale dumnezeieşti care vrea mântuirea oamenilor417. Într-adevăr, El a acceptat de bunăvoie patima şi moartea din iubire faţă de Tatăl şi faţă de oamenii pe care Acesta vrea să-i mântuiască: "Nimeni nu-mi ia viaţa, ci Eu de la mine însumi o pun" (In 10, 18). De aici libertatea suverană a Fiului lui Dumnezeu când merge de bunăvoie la moarte418.

La Cina cea de taină Isus a anticipat oferirea de bunăvoie a vieţii sale

610. Suprema expresie a oferirii de bunăvoie a lui Isus este cina pe care a luat-o cu cei doisprezece apostoli419, în "noaptea în care a fost vândut" (1 Cor 11, 23). În ajunul pătimirii sale, pe când era încă în libertate, Isus a făcut din această ultimă Cină cu apostolii memorialul jertfirii sale de bunăvoie Tatălui420 pentru mântuirea oamenilor: "Acesta este Trupul meu care se dă pentru voi" (Lc 22, 19). "Acesta este Sângele meu, al Legământului, cel care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt 26, 28).

611. Euharistia pe care o instituie în acest moment va fi "memorialul" (1 Cor 11, 25) jertfei sale. Isus îi include pe apostoli în propria sa ofrandă şi le cere s-o perpetueze421. Prin aceasta, Isus îi instituie pe apostolii săi preoţi ai Noului Legământ: "Pentru ei Eu mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi întru adevăr" (In 17, 19)422.

Agonia din Getsemani

612. Potirul Noului Legământ, pe care l-a anticipat la Cina cea de taină oferindu-se pe sine însuşi423, Isus îl acceptă apoi din mâinile Tatălui în agonia din Getsemani424 făcându-se "ascultător până la moarte" (Fil 2, 8; cf. Evr 5, 7-8). Isus se roagă: "Tată, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta..." (Mt 26, 39). El exprimă astfel groaza pe care moartea o inspiră firii sale omeneşti. Într-adevăr, aceasta, ca şi a noastră, este destinată vieţii veşnice: în plus, spre deosebire de a noastră, este cu desăvârşire lipsită de păcat425, care este cauza morţii426 dar mai presus de toate este asumată de persoana dumnezeiască a "Începătorului vieţii" (Fapte 3, 15), a "Celui viu" (Ap 1, 18)427. Acceptând în voinţa sa umană să se facă voia Tatălui428, El acceptă moartea ca răscumpărare pentru "a purta El însuşi greşelile noastre, în trupul său, pe lemn" (1 Pt 2, 24).

Moartea lui Cristos este jertfa unică şi definitivă

613. Moartea lui Cristos este în acelaşi timp Jertfa Pascală care împlineşte răscumpărarea definitivă a oamenilor429 prin "Mielul care ridică păcatul lumii" (In 1, 29)430, precum şi Jertfa Noului Legământ431 care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu432 împăcându-l cu El prin "sângele care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt 26, 28)433.

614. Această jertfă a lui Cristos este unică, ea desăvârşeşte şi întrece toate jertfele434. Este înainte de toate un dar al lui Dumnezeu Tatăl: Tatăl îl dă pe Fiul său pentru a ne împăca cu Sine435. Este în acelaşi timp ofrandă a Fiului lui Dumnezeu făcut om, care, în mod liber şi din iubire436, îşi oferă viaţa437 Tatălui său prin Duhul Sfânt438 pentru a repara neascultarea noastră.

Isus pune ascultarea sa în locul neascultării noastre

615. "Precum prin neascultarea unuia singur s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia singur se vor face drepţi cei mulţi" (Rom 5, 19). Prin ascultarea sa până la moarte, Isus a săvârşit substituirea Slujitorului care suferă, a celui care "îşi dă viaţa ca jertfă de ispăşire", "pentru că a purtat fărădelegile multora" "pe care îi va îndreptăţi şi fărădelegile lor le va lua asupra sa" (Is 53, 10-12). Isus a adus reparare pentru greşelile noastre şi îndestulare Tatălui pentru păcatele noastre439.

Pe Cruce, Isus îşi desăvârşeşte jertfa

616. "Iubirea până la sfârşit" (In 13, 1) conferă jertfei lui Cristos valoarea de răscumpărare şi de reparare, de ispăşire şi de îndestulare. El ne-a cunoscut şi ne-a iubit pe toţi în oferirea vieţii sale440. "Dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz la gândul că, dacă unul a murit pentru toţi, atunci toţi au murit" (2 Cor 5, 14). Nici un om, oricât de sfânt, nu ar fi fost în măsură să ia asupra sa păcatele tuturor oamenilor şi să se ofere ca jertfă pentru toţi. Existenţa în Cristos a Persoanei dumnezeieşti a Fiului, care întrece şi, în acelaşi timp, îmbrăţişează toate persoanele umane, şi care îl constituie drept Capul întregii omeniri, face posibilă jertfa sa răscumpărătoare pentru toţi.

617. "Sua sanctissima passione in ligno crucis nobis iustificationem meruit. - Prin Patima sa sfântă pe lemnul Crucii, El ne-a meritat îndreptăţirea", învaţă Conciliul tridentin441, subliniind caracterul unic al jertfei lui Cristos ca "izvor de mântuire veşnică" (Evr 5, 9). Biserica venerează Crucea cântând: "O crux, ave, spes unica! - Cruce, unică speranţă!442".

Participarea noastră la jertfa lui Cristos

618. Crucea este jertfa unică a lui Cristos, "unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni" (1 Tim 2, 5). Dar, deoarece în Persoana sa dumnezeiască întrupată "s-a unit, într-un fel, El însuşi cu orice om443", El "oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi Misterului pascal444". El îi cheamă pe ucenicii săi "să-şi ia Crucea şi să-l urmeze" (Mt 16, 24), căci "El a pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă, ca să păşim pe urmele lui" (1 Pt 2, 21). El vrea deci să-i asocieze jertfei sale răscumpărătoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari445. Aceasta se împlineşte în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale, asociată mai intim decât oricine misterului suferinţei sale răscumpărătoare446:

În afară de Cruce nu există altă scară care duce la cer447.

 

PE SCURT

619. "Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi" (1 Cor 15, 3).

620. Mântuirea noastră decurge din iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi, căci "El ne-a iubit şi a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre" (1 In 4, 10). "Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos" (2 Cor 5, 19).

621. Isus s-a oferit în mod liber pentru mântuirea noastră. El semnifică acest dar şi îl realizează anticipat la Cina cea de taină: "Acesta este trupul meu care se dă pentru voi" (Lc 22, 19).

622. Răscumpărarea săvârşită de Cristos constă în aceasta: El "a venit să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Mt 20, 28), adică "iubind pe ai săi până la sfârşit" (In 13, 1), pentru ca ei să fie "răscumpăraţi din viaţa deşartă, moştenită de la părinţi" (1 Pt 1, 18).

623. Prin ascultarea sa plină de iubire faţă de Tatăl, "până la moartea pe Cruce" (Fil 2, 8), Isus împlineşte misiunea de ispăşire448 a Slujitorului care suferă şi care "îndreptăţeşte pe mulţi luând asupra sa fărădelegile lor" (Is 53, 11)449.


Note

375Cf. In 7, 50.
376Cf. In 19, 38-39.
377Cf. In 9, 16-17; 10, 19-21.
378Cf. In 9, 16; 10, 19.
379Cf. In 9, 22.
380Cf. In 18, 31.
381Cf. Lc 23, 2.
382Cf. In 19, 12. 15. 21.
383Cf. Mc 15, 11.
384Cf. Fapte 2, 23. 36; 3, 13-14; 4, 10; 5, 30; 7, 52; 10, 39; 13, 27-28; 1 Tes 2, 14-15.
385Cf. Lc 23, 34.
376Cf. Fapte 5, 28; 18, 6.
387NA 4.
388CR 1, 5, 11; cf. Evr 12, 3.
389Cf. Mt 25, 45; Fapte 9, 4-5.
390CR 1, 5, 11.
391Sf. Francisc din Assisi, Admon. 5, 3.
392Cf. Ps 2, 1-2.
393Cf. Mt 26, 54; In 18, 36; 19, 11.
394Cf. Fapte 3, 17-18.
395Cf. Fapte 3, 14.
396Cf. Is 53, 11-12; In 8, 34-36.
397Ibid.; cf. şi Fapte 3, 18; 7, 52; 13, 29; 26, 22-23.
398Cf. Is 53, 7-8 şi Fapte 8, 32-35.
399Cf. Mt 20, 28.
400Cf. Lc 24, 25-27.
401Cf. Lc 24, 44-45.
402Cf. Rom 5, 12; 1 Cor 15, 56.
403Cf. Fil 2, 7.
404Cf. Rom 8, 3.
405Cf. In 8, 46.
406Cf. In 8, 29.
407Cf. 4, 19.
408Cf. Rom 5, 18-19.
409Cf. 2 Cor 5, 15; 1 In 2, 2.
410Cc. Quiercy (în 853): DS 624.
411Cf. Lc 12, 50; 22, 15; Mt 16, 21-23.
412Cf. Lc 3, 21; Mt 3, 14-15.
413Cf. In 1, 36.
414Cf. Ier 11, 19.
415Cf. Is 53, 12.
416Cf. In 19, 36; 1 Cor 5, 7.
417Cf. Evr 2, 10. 17-18; 4, 15; 5, 7-9.
418Cf. In 18, 4-6; Mt 26, 53.
419Cf. Mt 26, 20.
420Cf. 1 Cor 5, 7.
421Cf. Lc 22, 19.
422Cf. Cc. Tridentin: DS 1752; 1764.
423Cf. Lc 22, 20.
424Cf. Mt 26, 42.
425Cf. Cor 4, 15.
426Cf. Rom 5, 12.
427Cf. In 1, 4; 5, 26.
428Cf. Mt 26, 42.
429Cf. 1 Cor 5, 7; In 8, 34-36.
430Cf. 1 Pt 1, 19.
431Cf. 1 Cor 11, 25.
432Cf. Ex 24, 8.
433Cf. Lev 16, 15-16.
434Cf. Evr 10, 10.
435Cf. 1 In 4, 10.
436Cf. In 15, 13.
437Cf. In 10, 17-18.
438Cf. Evr 9, 14.
439Cf. Cc. Tridentin: DS 1529.
440Cf. Gal 2, 20; Ef 5, 2. 25.
441DS 1529.
442Imnul Vexilla Regis.
443GS 22, 2.
444GS 22, 5.
445Cf. Mc 10, 39; In 21, 18-19; Col 1, 24.
446Cf. Lc 2, 35.
447Sfânta Roza din Lima, Vita.
448Cf. Is 53, 10.
449Cf. Rom 5, 19.

« Lecţia precedenta | Lecţia urmatoare »
Cuprins

© Asociaţia Pentru Merit. Reproducerea permisă. | Site-uri partenere | Design 1Webdesign.net