ARTICOLUL 12
"Cred în viaţa veşnică"


1020. Creştinul care îşi uneşte propria moarte cu aceea a lui Isus vede moartea ca o plecare spre El şi o intrare în viaţa veşnică. După ce Biserica rosteşte pentru ultima dată cuvintele de iertare şi de dezlegare ale lui Cristos asupra creştinului muribund, îl pecetluieşte pentru ultima dată cu o ungere întăritoare şi i-l dăruieşte pe Cristos în Viatic, merinde de drum, ea îi spune cu mângâietoare certitudine:

Pleacă, suflet creştin, din această lume, în numele lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, care te-a creat; în numele lui Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, care a murit pentru tine pe cruce; în numele Duhului Sfânt, care a fost revărsat peste tine. Să fie lăcaşul tău astăzi în pacea Ierusalimului ceresc, cu Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, cu sfântul Iosif, cu toţi îngerii şi sfinţii (...). Întoarce-te la Creatorul tău, care te-a plămădit din pulberea pământului. Când vei pleca din această viaţă, să se grăbească în întâmpinarea ta Fecioara Maria, cu îngerii şi sfinţii (...). Blând şi zâmbitor să ţi se arate chipul lui Cristos şi să-l poţi contempla în vecii vecilor572.

 

I. Judecata particulară

1021. Moartea pune capăt vieţii oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Cristos573. Noul Testament vorbeşte despre judecată mai ales în perspectiva întâlnirii finale cu Cristos la cea de a doua venire, dar afirmă în repetate rânduri şi răsplătirea, imediat după moartea fiecăruia, în funcţie de faptele şi credinţa lui. Parabola lui Lazăr cel sărac574 şi cuvântul lui Cristos pe cruce către tâlharul cel bun575, precum şi alte texte din Noul Testament576 vorbesc despre un destin ultim al sufletului577, care poate fi deosebit pentru unii şi pentru alţii.

1022. Fiecare om primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte, la o judecată particulară care îi pune viaţa în relaţie cu Cristos, fie trecând printr-o purificare578, fie intrând imediat în fericirea cerului579, fie osândindu-se îndată pentru totdeauna580.

În seara vieţii noastre vom fi judecaţi după iubire581.

 

II. Cerul

1023. Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu şi care sunt complet purificaţi trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. Ei sunt pentru totdeauna asemănători lui Dumnezeu, pentru că îl văd "aşa cum este" (1 In 3, 2), faţă în faţă582:

Cu autoritatea noastră apostolică, definim că, după dispoziţia generală a lui Dumnezeu, sufletele tuturor sfinţilor (...) şi ale tuturor celorlalţi credincioşi morţi după ce au primit sfântul Botez al lui Cristos şi în care, în momentul morţii, nu mai era nimic de purificat, (...) sau, dacă a existat sau există ceva de purificat, atunci când după moarte îşi vor fi încheiat această purificare, (...) chiar înainte de învierea în trup şi de Judecata universală, şi aceasta începând cu Înălţarea la ceruri a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, au fost, sunt şi vor fi în cer, în Împărăţia cerurilor şi în Paradisul ceresc împreună cu Cristos, primiţi în comunitatea sfinţilor îngeri. După patima şi moartea Domnului nostru Isus Cristos, ele au văzut şi văd esenţa divină cu o viziune intuitivă şi chiar faţă în faţă, fără mijlocirea nici unei făpturi583.

1024. Această viaţă desăvârşită, această comuniune de viaţă şi de iubire cu Preasfânta Treime, cu Fecioara Maria, cu îngerii şi cu toţi fericiţii este numită "cer". Cerul este scopul ultim şi realizarea aspiraţiilor celor mai profunde ale omului, starea de fericire supremă şi definitivă.

1025. A trăi în cer înseamnă "a fi cu Cristos584". Cei aleşi trăiesc "în El", dar îşi păstrează sau, mai bine zis, îşi găsesc adevărata identitate, numele propriu585:

Vita est enim esse cum Christo; ideo ubi Christus, ibi vita, ibi Regnum. - Într-adevăr, viaţa este a fi cu Cristos: unde e Cristos acolo e viaţa, acolo e Împărăţia586.

1026. Prin moartea şi învierea sa, Isus Cristos ne-a "deschis" cerul. Viaţa fericiţilor constă în posedarea deplină a roadelor răscumpărării înfăptuite de Cristos, care asociază la glorificarea lui cerească pe cei care au crezut în El şi care au rămas credincioşi voinţei lui. Cerul este comunitatea fericită a tuturor celor care sunt desăvârşit încorporaţi lui.

1027. Acest mister de comuniune fericită cu Dumnezeu şi cu toţi cei care sunt în Cristos depăşeşte orice înţelegere şi orice reprezentare. Scriptura ne vorbeşte în imagini: viaţă, lumină, pace, ospăţ de nuntă, vinul Împărăţiei, casa Tatălui, Ierusalimul ceresc, grădina raiului: "Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit, ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc" (1 Cor 2, 9).

1028. Din cauza transcendenţei sale, Dumnezeu nu poate fi văzut aşa cum este decât atunci când îşi deschide misterul El însuşi contemplării nemijlocite din partea omului şi când îi dăruieşte acestuia capacitatea de a-l contempla. Această contemplare a lui Dumnezeu în slava lui cerească este numită de Biserică "viziunea beatifică":

Aceasta va fi slava şi fericirea ta: vei fi primit să-l vezi pe Dumnezeu, vei avea cinstea să fii părtaş la bucuriile mântuirii şi la lumina veşnică alături de Cristos, Domnul Dumnezeul tău, (...) te vei bucura în Împărăţia cerurilor, în comunitatea drepţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu, de bucuriile nemuririi dobândite587.

1029. În gloria cerului, fericiţii continuă cu bucurie să împlinească voinţa lui Dumnezeu în raport cu ceilalţi oameni şi cu întreaga creaţie. Deja ei domnesc împreună cu Cristos; cu El "vor împărăţi în vecii vecilor" (Ap 22, 5)588.

 

III. Purificarea finală sau Purgatoriul

1030. Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului.

1031. Biserica numeşte Purgator această purificare finală a celor aleşi, care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi. Biserica a formulat învăţătura de credinţă despre Purgator mai ales la Conciliile din Florenţa589 şi din Trento590. Tradiţia Bisericii, făcând referinţă la anumite texte din Scriptură591, vorbeşte despre un foc purificator:

Cu privire la anumite greşeli uşoare, trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator, după cum afirmă Cel care este Adevărul, spunând că dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în veacul viitor (Mt 12, 31). Din această afirmaţie se deduce că anumite greşeli pot fi iertate în veacul acesta, iar altele, în veacul viitor592.

1032. Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi, despre care vorbeşte deja Sfânta Scriptură: "De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfa de ispăşire, ca să fie dezlegaţi de păcat" (2 Mac 12, 45). Încă din primele timpuri, Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei, îndeosebi Jertfa euharistică593, pentru ca, purificaţi, să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. Biserica recomandă şi pomana, indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi:

Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. Dacă fiii lui Iob au fost purificaţi de jertfa tatălui lor594, de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei595.

 

IV. Iadul

1033. Nu putem fi împreună cu Dumnezeu decât dacă alegem în mod liber să-l iubim. Dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă păcătuim grav împotriva lui, împotriva aproapelui sau a noastră înşine: "Cel ce nu iubeşte rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; iar voi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţa veşnică rămânând în el" (1 In 3, 15). Domnul Isus ne avertizează că vom fi îndepărtaţi de la El dacă vom omite să venim în întâmpinarea nevoilor grave ale celor săraci şi mici care sunt fraţii săi596. A muri în păcat de moarte fără a se fi căit şi fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărţit de El pentru totdeauna prin propria alegere liberă. Şi această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii săi este desemnată de cuvântul "iad".

1034. Isus vorbeşte deseori despre "gheena" în care "focul nu se stinge597", pregătită celor care refuză până la sfârşitul vieţii lor să creadă şi să se convertească, şi unde îşi pot pierde şi sufletul şi trupul598. Isus vesteşte cu gravitate că El "va trimite pe îngerii săi, care îi vor aduna pe toţi cei ce săvârşesc fărădelegea (...), şi-i vor arunca în cuptorul aprins" (Mt 13, 41-42) şi că El îi va osândi: "Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!" (Mt 25, 41).

1035. Învăţătura Bisericii afirmă existenţa iadului şi veşnicia lui. Sufletele celor care mor în starea păcatului de moarte coboară, imediat după moarte, în iad, unde suferă chinurile infernului, "focul veşnic599". Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu, singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră.

1036. Afirmaţiile Sfintei Scripturi şi învăţăturile Bisericii în ce priveşte iadul sunt un apel la responsabilitatea cu care omul trebuie să-şi folosească libertatea având în vedere destinul său veşnic. Ele sunt în acelaşi timp un apel stăruitor la convertire: "Intraţi pe poarta cea strâmtă căci largă e poarta şi lată e calea care duce la pieire, şi mulţi sunt cei care merg pe ea; dar strâmtă e poarta şi îngustă e calea care duce la Viaţă, şi puţini sunt cei care o găsesc" (Mt 7, 13-14):

Întrucât nu ştim nici ziua şi nici ceasul, trebuie, după sfatul Domnului, să veghem cu statornicie pentru ca, la sfârşitul unicului drum al vieţii noastre pământeşti, să ne învrednicim să intrăm cu El la nuntă şi să ne numărăm printre binecuvântaţii săi, şi să nu auzim, ca nişte servitori răi şi leneşi, porunca de a merge în focul veşnic, în întunericul cel mai din afară, unde "va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor"600.

1037. Dumnezeu nu predestinează pe nimeni să meargă în iad601; aceasta este consecinţa unei aversiuni voite faţă de Dumnezeu (un păcat de moarte) şi în care omul persistă până la sfârşit. În liturgia euharistică şi în rugăciunile zilnice ale credincioşilor, Biserica imploră mila lui Dumnezeu care vrea "ca nimeni să nu fie osândit, ci toţi să vină la pocăinţă" (2 Pt 3, 9):

Te rugăm, aşadar, Doamne, să primeşti cu bunăvoinţă jertfa slujirii noastre şi a întregii tale familii. Rânduieşte în pace zilele noastre, mântuieşte-ne de osânda veşnică şi primeşte-ne în ceata aleşilor tăi602.

 

V. Judecata de pe urmă

1038. Învierea tuturor morţilor, "a celor drepţi şi a celor păcătoşi" (Fapte 24, 15), va precede Judecata de pe urmă. Va fi "ceasul în care cei ce zac în morminte vor auzi glasul [Fiului Omului] şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut răul, spre învierea osândei" (In 5, 28-29). Deci Cristos "va veni în mărirea sa, şi toţi îngerii împreună cu El (...). Şi se vor aduna în faţa lui toate neamurile, şi îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre. Şi va aşeza oile de-a dreapta sa, iar caprele la stânga (...). Şi vor merge aceştia din urmă în chinul veşnic, iar drepţii, în viaţa veşnică" (Mt 25, 31. 32. 46).

1039. În faţa lui Cristos, care este Adevărul, va fi descoperit în mod definitiv adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu603. Judecata de pe urmă va revela până în ultimele consecinţe binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să-l facă în timpul vieţii pământeşti:

Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală - iar ei nu ştiu. În ziua în care "Dumnezeu nu va tăcea" (Ps 50, 3) (...), El se va întoarce către cei răi şi le va spune: "Eu i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei pentru voi. Eu, Capul lor, domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu, dar pe pământ mădularele mele flămânzeau. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele, ceea ce le-aţi fi dat ar fi ajuns până la Capul lor. Când i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei, am făcut din ei comisionarii voştri care să strângă faptele voastre bune în visteria mea: voi n-aţi pus nimic în mâinile lor, de aceea nu aveţi nimic la mine604".

1040. Judecata de pe urmă va avea loc la a doua venire în slavă a lui Cristos. Singur Tatăl îi cunoaşte ziua şi ceasul, numai El îi hotărăşte venirea. Prin Fiul său Isus Cristos, Tatăl îşi va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii. Vom cunoaşte sensul ultim al întregii lucrări a creaţiei şi al întregii economii a mântuirii şi vom înţelege căile minunate pe care Providenţa va fi călăuzit orice lucru spre scopul său final. Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăţilor săvârşite de creaturile lui şi că iubirea lui e mai puternică decât moartea605.

1041. Mesajul Judecăţii de apoi cheamă la convertire cât timp Dumnezeu încă mai dăruieşte oamenilor "timpul potrivit, ziua mântuirii" (2 Cor 6, 2). El inspiră sfânta frică de Dumnezeu. Îl angajează pe om pentru dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Vesteşte "speranţa fericită" (Tit 2, 13) a reîntoarcerii Domnului, care "va veni pentru a fi preamărit întru sfinţii săi şi pentru a se arăta minunat în toţi cei care vor fi crezut" (2 Tes 1, 10).

 

VI. Speranţa unor ceruri noi şi a unui pământ nou

1042. La sfârşitul timpurilor, Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea sa. După judecata universală, drepţii vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna, glorificaţi în trup şi suflet, şi universul însuşi va fi reînnoit:

Deci Biserica va "ajunge la împlinire în gloria cerească, atunci când, împreună cu neamul omenesc, întreg universul, care este intim unit cu omul şi prin el îşi atinge scopul, va fi refăcut cu desăvârşire în Cristos606".

1043. Această misterioasă reînnoire, care va transforma omenirea şi lumea, este numită de Sfânta Scriptură "ceruri noi şi pământ nou" (2 Pt 3, 13)607. Va fi realizarea definitivă a planului lui Dumnezeu de a "aduna toate sub un singur Cap, Cristos, şi cele din ceruri şi cele de pe pământ" (Ef 1, 10).

1044. În acest "univers nou608", Ierusalimul ceresc, Dumnezeu îşi va avea locuinţa printre oameni. "El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi, nu va mai fi nici plânset, nici ţipăt şi nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut" (Ap 21, 4)609.

1045. Pentru om, această împlinire va fi realizarea definitivă a unităţii neamului omenesc, voită de Dumnezeu încă de la creare şi al cărei "sacrament"610 este Biserica peregrină. Cei care vor fi uniţi cu Cristos vor forma comunitatea celor răscumpăraţi, "Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu" (Ap 21, 2), "Mireasa Mielului" (Ap 21, 9). Ea nu va mai fi rănită de păcat, de prihană611, de amorul propriu, care distrug sau rănesc comunitatea pământească a oamenilor. Viziunea beatifică, în care Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil aleşilor săi, va fi izvor nesecat de fericire, de pace şi de comuniune reciprocă.

1046. Cât despre cosmos, Revelaţia afirmă profunda comunitate de destin a lumii materiale şi a omului:

Căci şi făptura aşteaptă cu mare dor revelarea fiilor lui Dumnezeu (...) cu speranţa de a fi şi ea izbăvită de robia stricăciunii (...). Căci ştim că toată făptura geme în chinurile naşterii până acum. Şi nu numai ea, ci şi noi, care avem pârga Duhului, suspinăm în noi înşine aşteptând înfierea, răscumpărarea trupurilor noastre (Rom 8, 19-23)

1047. Universul vizibil este deci destinat şi el să fie transformat, "pentru ca lumea însăşi, refăcută în starea de la început, să fie, fără nici o piedică, în slujba celor drepţi", participând la glorificarea lor în Isus Cristos cel înviat612.

1048. "Nu cunoaştem timpul împlinirii pământului şi a omenirii şi nici nu cunoaştem modul în care va fi transformat universul. Desigur, chipul lumii acesteia, deformat de păcat, trece, însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou în care sălăşluieşte dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului613.

1049. "Totuşi aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte trupul noii familii umane, care poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină. Aşadar, deşi trebuie făcută atent distincţia între progresul pământesc şi creşterea Împărăţiei lui Cristos, totuşi, în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societăţii umane, şi acest progres are o mare importanţă pentru Împărăţia lui Dumnezeu614".

1050. "Toate roadele bune ale naturii şi ale strădaniei noastre pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului şi după porunca lui, le vom regăsi apoi iarăşi, însă purificate de orice prihană, luminate şi transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui Împărăţia veşnică şi universală615". Dumnezeu va fi atunci "totul în toţi" (1 Cor 15, 28) în viaţa veşnică:

Viaţa subzistentă şi adevărată, pe care Tatăl o dăruieşte prin Fiul şi în Duhul Sfânt, revarsă asupra tuturor fără excepţie darurile cereşti. Datorită milostivirii sale, şi noi, oamenii, am primit făgăduinţa neclintită a vieţii veşnice616.

PE SCURT

1051. Fiecare om îşi primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte, într-o judecată particulară făcută de Cristos, Judecătorul celor vii şi al celor morţi.

1052. "Noi credem că sufletele celor care mor în harul lui Cristos (...) formează Poporul lui Dumnezeu dincolo de moarte, ce va fi definitiv învinsă în ziua învierii, când aceste suflete vor fi din nou unite cu trupurile lor617".

1053. "Noi credem că mulţimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus şi al Mariei în Paradis formează Biserica din cer, unde, în fericirea veşnică, îl văd pe Dumnezeu aşa cum este şi unde sunt şi ele, în diferite grade, asociate cu sfinţii îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie, mijlocind pentru noi şi ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frăţească618".

1054. Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică, suferă după moarte o purificare spre a dobândi sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria lui Dumnezeu.

1055. În virtutea "împărtăşirii sfinţilor", Biserica îi încredinţează pe cei răposaţi îndurării lui Dumnezeu şi oferă pentru ei sufragii, îndeosebi sfânta Jertfă euharistică.

1056. Urmând exemplul lui Cristos, Biserica îi avertizează pe credincioşi despre "trista şi dureroasa realitate a morţii veşnice619", numită şi "iad".

1057. Principala pedeapsă a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu, singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră.

1058. Biserica se roagă ca nimeni să nu se piardă: "Doamne, nu mă lăsa să mă despart vreodată de tine". Dacă e adevărat că nimeni nu se poate mântui pe sine însuşi, este la fel de adevărat că "Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască" (1 Tim 2, 4) şi că la El "toate sunt cu putinţă" (Mt 19, 26).

1059. "Preasfânta Biserică romană crede şi mărturiseşte cu tărie că în ziua Judecăţii toţi oamenii se vor înfăţişa cu propriul lor trup înaintea tribunalului lui Cristos pentru a da socoteală de faptele lor620".

1060. La sfârşitul timpurilor Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătate. Atunci cei drepţi vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna, glorificaţi în trup şi în suflet, şi însuşi universul material va fi transformat. Dumnezeu va fi atunci "totul în toţi" (1 Cor 15, 28), în viaţa veşnică.



"AMIN"

1061. Crezul, ca şi ultima carte a Sfintei Scripturi621, se termină cu cuvântul ebraic Amen. El apare deseori la sfârşitul rugăciunilor din Noul Testament. Şi Biserica îşi încheie rugăciunile cu "Amin".

1062. În ebraică, Amen are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul "a crede". Această rădăcină exprimă soliditatea, fiabilitatea, fidelitatea. Înţelegem astfel de ce "Amin" se poate spune despre fidelitatea lui Dumnezeu faţă de noi şi despre încrederea noastră în El.

1063. În profetul Isaia se găseşte expresia "Dumnezeul adevărului", literalmente "Dumnezeul Amin-ului", adică Dumnezeul credincios făgăduinţelor sale. "Oricine va voi să fie binecuvântat pe pământ va voi să fie binecuvântat de Dumnezeul Amin-ului" (Is 65, 16). Domnul Cristos foloseşte adeseori termenul "Amin622", uneori sub formă reduplicată623, pentru a sublinia că învăţătura lui e vrednică de toată încrederea, autoritatea lui este întemeiată pe Adevărul lui Dumnezeu.

1064. "Amin"-ul final al Crezului reia şi întăreşte, deci, primul cuvânt: "Cred". A crede înseamnă a spune "Amin" cuvintelor, făgăduinţelor, poruncilor lui Dumnezeu, înseamnă a se încrede total în Acela care este "Amin"-ul de infinită iubire şi de fidelitate desăvârşită. Viaţa creştină de fiecare zi va fi atunci un "Amin" faţă de "Cred" al mărturisirii de credinţă de la Botezul nostru:

Simbolul să fie pentru tine oglindă. Priveşte-te în el ca să vezi dacă crezi tot ceea ce afirmi că crezi. Şi bucură-te în fiecare zi de credinţa ta624.

1065. Isus Cristos însuşi este "Amin"-ul (Ap 3, 14). Este "Amin"-ul definitiv al iubirii Tatălui pentru noi; El asumă şi duce la plinătate "Amin"-ul nostru faţă de Tatăl: "Într-adevăr, câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu, toate sunt în El ''Da''; şi de aceea tot prin El spunem ''Amin'', spre mărirea lui Dumnezeu" (2 Cor 1, 20):

Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos,
ţie, Dumnezeule, Tată atotputernic,
în unire cu Duhul Sfânt,
toată cinstea şi mărirea
în toţi vecii vecilor.

AMIN.


Note
572RR, OEx., Commendatio animae.
573Cf. 2 Tim 1, 9-10.
574Cf. Lc 16, 22.
575Cf. Lc 23, 43.
576Cf. 2 Cor 5, 8; Fil 1, 23; Evr 9, 27; 12, 23.
577Cf. Mt 16, 26.
578Cf. Cc. Lyon: DS 857-858; Cc. Florenţa: DS 1304-1306; Cc. Trid.: DS 1820.
579Cf. Benedict XII: DS 1000-1001; Ioan XXII: DS 990.
580Cf. Benedict XII: DS 1002.
581Sf. Ioan al Crucii, Dichos, 64.
582Cf. 1 Cor 13, 12; Ap 22, 4.
583Benedict XII: DS 1000; cf. LG 49.
584Cf. In 14, 3; Fil 1, 23; 1 Tes 4, 17.
585Cf. Ap 2, 17.
586Sf. Ambrozie, Luc. 10, 121.
587Sf. Ciprian, Ep. 56, 10, 1.
588Cf. Mt 25, 21. 23.
589Cf. DS 1304.
590Cf. DS 1820; 1580.
591De ex. 1 Cor 3, 15; 1 Pt 1, 7.
592Sf. Grigore cel Mare, Dial., 4, 39.
593Cf. DS 856.
594Cf. Iob 1, 5.
595Sf. Ioan Chrysostom, Hom. in 1 Cor. 41, 5.
596Cf. Mt 25, 31-46.
597Cf. Mt 5, 22. 29; 13, 42. 50; Mc 9, 43-48.
598Cf. Mt 10, 28.
599Cf. DS 76; 409; 411; 801; 858; 1002; 1351; 1575; SPF 12.
600LG 48.
601Cf. DS 397; 1567.
602LR, Canonul Roman 88.
603Cf. In 12, 49.
604Sf. Augustin, Serm. 18, 4, 4.
605Cf. Cânt. 8, 6.
606LG 48.
607Cf. Ap 21, 1.
608Cf. Ap 21, 5.
609Cf. 21, 27.
610LG 1.
611Cf. Ap 21, 27.
612Sfântul Irineu, Haer. 5, 32, 1.
613GS 39, 1.
614GS 39, 2.
615GS 39, 3; cf. LG 2.
616Sf. Ciril din Ierusalim, Catech. ill. 18, 29.
617SPF 28.
618SPF 29.
619DCG 69.
620DS 859; cf. DS 1549.
621Cf. Ap 22, 21.
622Cf. Mt 6, 2. 5. 16.
623Cf. In 5, 19.
624Sf. Augustin, Serm. 58, 11, 13.

« Lecţia precedenta | Lecţia urmatoare »
Cuprins

© Asociaţia Pentru Merit. Reproducerea permisă. | Site-uri partenere | Design 1Webdesign.net