CAPITOLUL AL PATRULEA



Celelalte celebrări liturgice



Articolul 1
Sacramentaliile



1667. "Sfânta Maică Biserica a înfiinţat şi sacramentaliile. Acestea sunt semne sacre prin care, datorită unei asemănări cu sacramentele, sunt semnificate şi prin puterea de mijlocire a Bisericii, sunt obţinute efecte mai ales spirituale. Prin ele, oamenii sunt pregătiţi să primească efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferitele împrejurări ale vieţii1".

Trăsăturile caracteristice ale sacramentaliilor

1668. Ele sunt instituite de Biserică în vederea sfinţirii anumitor slujiri ale Bisericii, a anumitor stări de viaţă, a feluritelor împrejurări ale vieţii creştine, precum şi a lucrurilor folositoare omului. În funcţie de hotărârile pastorale ale episcopilor, ele pot şi să răspundă necesităţilor, culturii şi istoriei proprii poporului creştin dintr-o anumită regiune sau epocă. Ele comportă întotdeauna o rugăciune, adesea însoţită de un anumit semn, ca impunerea mâinii, semnul Crucii, stropirea cu apă sfinţită (care aminteşte Botezul).

1669. Ele izvorăsc din preoţia baptismală; toţi cei botezaţi sunt chemaţi să fie o "binecuvântare2" şi să binecuvânteze3. De aceea, şi laicii pot prezida anumite binecuvântări4; cu cât o binecuvântare priveşte mai mult viaţa bisericească şi sacramentală, cu atât prezidarea sa este rezervată mai degrabă slujitorilor sacri (episcopi, preoţi sau diaconi)5.

1670. Sacramentaliile nu acordă harul Duhului Sfânt în felul sacramentelor, dar prin rugăciunea Bisericii pregătesc la primirea harului şi dispun la cooperarea cu el. "Pentru credincioşii cu dispoziţii sufleteşti bune, aproape toate evenimentele vieţii sunt sfinţite prin harul divin, care izvorăşte din Misterul Pascal al Patimii, Morţii şi Învierii lui Cristos, mister din care îşi trag puterea toate sacramentele şi sacramentaliile. Şi astfel nu există nici o folosire dreaptă a lucrurilor materiale care să nu poată fi îndreptată spre sfinţirea omului şi preamărirea lui Dumnezeu6".

Diferite forme de sacramentalii

1671. Printre sacramentalii figurează mai întâi binecuvântările (a unor persoane, a mesei, a unor obiecte sau locuri). Orice binecuvântare este laudă adusă lui Dumnezeu şi rugăciune pentru a obţine darurile lui. În Cristos, creştinii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu Tatăl "cu toată binecuvântarea spirituală" (Ef 1, 3). De aceea, Biserica dă binecuvântarea invocând numele lui Isus şi făcând de obicei semnul sfânt al Crucii lui Cristos.

1672. Anumite binecuvântări au o valoare de durată: ele au ca efect consacrarea unor persoane lui Dumnezeu şi rezervarea pentru uz liturgic a unor obiecte şi locuri. Printre cele destinate persoanelor – a nu se confunda cu hirotonirea sacramentală - figurează binecuvântarea abatelui sau a superioarei unei mânăstiri, consacrarea fecioarelor, ritul profesiunii călugăreşti şi binecuvântările pentru anumite slujiri în Biserica (lectori, acoliţi, cateheţi etc.). Ca exemplu de binecuvântări de obiecte se pot menţiona sfinţirea sau binecuvântarea unei biserici sau a unui altar, binecuvântarea uleiurilor sfinte, a vaselor şi veşmintelor sfinte, a clopotelor etc.

1673. Când Biserica cere în mod public şi cu autoritate, în numele lui Isus Cristos, ca o persoană sau un obiect să fie apărat împotriva influenţei celui rău şi eliberat de sub stăpânirea lui, se vorbeşte de exorcism. Isus l-a practicat7, iar Biserica are de la El puterea şi însărcinarea de a exorciza8. Sub o formă simplă, exorcismul se face în cadrul celebrării Botezului. Exorcismul solemn, numit "exorcismul mare", nu poate fi făcut decât de către un preot şi cu permisiunea Episcopului. În aceasta trebuie să se procedeze cu prudenţă, respectând cu stricteţe normele stabilite de Biserică. Exorcismul are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influenţa demonică, şi aceasta prin autoritatea spirituală pe care Isus a încredinţat-o Bisericii sale. Foarte diferit este cazul maladiilor, mai ales psihice, a căror îngrijire este de domeniul ştiinţelor medicale. Aşadar, este important să se stabilească, înainte de a celebra exorcismul, că este vorba de o prezenţă a celui rău şi nu de o boală9.

Religiozitatea populară

1674. În afară de liturgia sacramentelor şi a sacramentaliilor, cateheza trebuie să ţină seama de formele de pietate a credincioşilor şi de religiozitatea populară. Simţul religios al poporului creştin şi-a găsit întotdeauna expresia în diferitele forme de pietate care însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii, cum ar fi venerarea relicvelor, vizitarea sanctuarelor, pelerinajele, procesiunile, calea Crucii, dansurile religioase, rozariul, medaliile10 etc.

1675. Aceste forme de exprimare sunt o prelungire a vieţii liturgice a Bisericii, dar nu o înlocuiesc: ele "trebuie orânduite ţinând seama de timpul liturgic, în aşa fel încât să se potrivească cu liturgia sacră, să se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul creştin, pentru că ea prin natura sa e cu mult superioară oricăror exerciţii11".

1676. Este necesar un discernământ pastoral pentru a susţine şi a favoriza religiozitatea populară şi, dacă e cazul, pentru a purifica şi corecta simţul religios care stă la baza acestor devoţiuni şi pentru a-l face să înainteze în cunoaşterea misterului lui Cristos. Exercitarea lor este supusă atenţiei şi judecăţii episcopilor şi normelor generale ale Bisericii12.

Religiozitatea populară în esenţă este un ansamblu de valori, care împreună cu înţelepciunea creştină, răspunde la marile întrebări ale existenţei. Bunul simţ popular catolic este făcut din capacitate de sinteză pentru existenţă. Astfel, el alătură în mod creativ divinul şi umanul, pe Cristos şi pe Maria, spiritul şi trupul, comuniunea şi instituţia, persoana şi comunitatea, credinţa şi patria, inteligenţa şi sentimentul. Această înţelepciune este un umanism creştin care afirmă în mod radical demnitatea oricărei fiinţe, ca fiu al lui Dumnezeu, instaurează o frăţie fundamentală, învaţă armonizarea cu natura şi înţelegerea muncii şi oferă motivaţii de a trăi în bucurie şi seninătate chiar în mijlocul greutăţilor existenţei. Pentru popor, această înţelepciune este şi un principiu de discernământ, un instinct evanghelic care îl face să perceapă spontan când este Evanghelia cea dintâi slujită în Biserică şi când este golită de conţinut şi sufocată de alte interese13.

PE SCURT

1677. Se numesc sacramentalii semnele sacre instituite de Biserică al căror scop este de a-i pregăti pe oameni să primească rodul sacramentelor şi să sfinţească diferitele împrejurări ale vieţii.

1678. Între sacramentalii, binecuvântările ocupă un loc însemnat. Ele comportă în acelaşi timp preamărirea lui Dumnezeu pentru lucrările şi darurile lui şi mijlocirea Bisericii pentru ca oamenii să poată folosi darurile lui Dumnezeu în spiritul Evangheliei.

1679. Pe lângă liturgie, viaţa creştină se hrăneşte din forme variate de pietate populară, înrădăcinată în diferitele culturi. Având grijă să le lumineze cu lumina credinţei, Biserica favorizează formele de religiozitate populară care exprimă un instinct evanghelic şi o înţelepciune umană şi care îmbogăţesc viaţa creştină.

Note
1SC 60; cf. CIC, can. 1166; CCEO, can. 867.
2Cf. Gen 12, 2.
3Cf. Lc 6, 28; Rom 12, 14; 1 Pt 3, 9.
4Cf. SC 79; CIC, can. 1168.
5Cf. Ben 16; 18.
6SC 61.
7Cf. Mc 1, 25s
8Cf. Mc 3, 15; 6, 7. 13; 16, 17.
9Cf. CIC, can 1172.
10Cf. Cc. Niceea II: DS 601; 603; Cc. Trid.: DS 1822.
11Cf. SC 13.
12Cf. CT 54.
13Documentul de la Puebla; Cf. EN 48.


Pagina anterioară Pagina următoare