CAPITOLUL ÎNTÂI



"Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău"



2083. Isus a rezumat îndatoririle omului faţă de Dumnezeu prin aceste cuvinte: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău" (Mt 22, 37)1. Acesta este ecoul imediat la chemarea solemnă: "Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn" (Dt 6, 4).

Dumnezeu a iubit cel dintâi. Iubirea Dumnezeului Unic este amintită în primul din cele "zece cuvinte". Poruncile explică apoi răspunsul de iubire pe care omul este chemat să-l dea Dumnezeului său.

Articolul 1
Porunca întâi


Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din pământul Egiptului, şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare cu cele ce sunt sus în cer, şi cu cele ce sunt jos pe pământ, şi ce cele ce sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti (ex 20, 2-5)2. Scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti" (Mt 4, 10).


I. "Să-l adori pe Domnul Dumnezeul tău şi să-i slujeşti"

2084. Dumnezeu se face cunoscut amintind acţiunea sa atotputernică, binevoitoare şi eliberatoare în istoria celui căruia i se adresează: "Te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei". Primul cuvânt conţine prima poruncă a Legii: "Să te închini Domnului Dumnezeului tău, şi să-l slujeşti. (...) Să nu umblaţi după alţi dumnezei" (Dt 6, 13-14). Prima chemare şi exigenţa îndreptăţită a lui Dumnezeu este ca omul să-l primească şi să-l adore.

2085. Dumnezeul unic şi adevărat îşi revelează mai întâi de toate lui Israel slava sa3. Revelarea chemării şi a adevărului omului este legată de Revelarea lui Dumnezeu. Omul este chemat să-l arate pe Dumnezeu acţionând în conformitate cu faptul că este creat "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu":

Niciodată nu va fi alt Dumnezeu şi nu a fost altul, din veacuri, o Trifon, (...) decât cel care a făcut şi a rânduit universul. Noi nu gândim că Dumnezeul nostru ar fi diferit de al vostru. Este acelaşi care i-a scos pe părinţii voştri din Egipt "cu mână puternică şi braţ întins". Noi nu ne punem nădejdea în vreun altul, căci nu există, ci în acelaşi ca şi voi, Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob4.

2086. "Prima poruncă include credinţa, speranţa şi iubirea. Căci afirmându-l pe Dumnezeu, afirmăm o fiinţă statornică, imuabilă, mereu aceeaşi, fidelă, cu desăvârşire dreaptă. De unde rezultă că noi trebuie, în mod necesar, să-i acceptăm cuvintele şi să avem în El o credinţă şi o încredere deplină. Şi de vreme ce El este atotputernic, îndurător, înclinat să facă numai binele, cine nu şi-ar pune în El toate speranţele? Şi cine ar putea să nu-l iubească, văzând comorile de bunătate şi afecţiune pe care le-a revărsat asupra noastră? De aceea Dumnezeu foloseşte în Sfânta Scriptură această formulă, fie la începutul, fie la sfârşitul poruncilor sale: ‘Eu sunt Domnul’5."

Credinţa

2087. Viaţa noastră îşi află izvorul în credinţa în Dumnezeu care ne revelează iubirea lui. Sfântul Paul vorbeşte despre "ascultarea credinţei" (Rom 1, 5; 16, 26) ca despre prima obligaţie. El vede în "necunoaşterea lui Dumnezeu" principiul şi explicaţia tuturor devierilor morale6. Îndatorirea noastră faţă de Dumnezeu este să credem în El şi să dăm mărturie despre El.

2088. Porunca întâi ne cere să ne hrănim credinţa, să o păzim cu prudenţă şi vigilenţă şi să respingem tot ceea ce i se opune. Există diferite feluri de a păcătui împotriva credinţei:

Îndoiala voluntară care duce la neglijarea credinţei sau la refuzul de a considera adevărat ceea ce Dumnezeu ne-a revelat şi Biserica ne propune să credem. Îndoiala involuntară este ezitarea de a crede, dificultatea de a depăşi obiecţiile legate de credinţă sau neliniştea datorată obscurităţii acesteia. Dacă este cultivată în mod deliberat, îndoiala poate să ducă la orbirea spiritului.

2089. Necredinţa este neglijarea adevărului revelat sau refuzul voit de a consimţi la el. "Erezia este negarea cu încăpăţânare, după primirea Botezului, a unui adevăr care trebuie crezut cu credinţă divină şi catolică, sau îndoiala încăpăţânată asupra acestui adevăr. Apostazia este respingerea totală a credinţei creştine. Schisma este refuzul de a se supune Suveranului Pontif sau de a fi în comuniune cu membrii Bisericii care îi sunt supuşi7."

Speranţa

2090. Când Dumnezeu se revelează şi îl cheamă pe om, acesta nu poate răspunde pe deplin iubirii divine prin propriile puteri. El trebuie să spere că Dumnezeu îi va da capacitatea de a-l iubi la rândul său şi de a acţiona conform poruncilor iubirii. Speranţa este aşteptarea încrezătoare a binecuvântării divine şi a vederii fericite a lui Dumnezeu; ea este şi teama de a ofensa iubirea lui Dumnezeu şi de a provoca pedeapsa.

2091. Porunca întâi priveşte şi păcatul împotriva speranţei, care sunt disperarea şi prezumţia:

Prin disperare omul încetează să mai spere de la Dumnezeu mântuirea personală, ajutorul pentru a ajunge la ea sau iertarea păcatelor sale. Se opune Bunătăţii lui Dumnezeu, Dreptăţii lui – fiindcă Domnul este credincios făgăduinţelor sale – şi Îndurării lui.

2092. Există două feluri de prezumţie. Ori omul îşi supraapreciază capacităţile (sperând să se poată mântui fără ajutor de sus), ori se încrede abuziv în atotputernicia şi în îndurarea divină (sperând să obţină iertarea fără convertire şi gloria fără merit).

Dragostea

2093. Credinţa în iubirea lui Dumnezeu cuprinde chemarea şi obligaţia de a răspunde iubirii divine printr-o dragoste sinceră. Porunca întâi ne cere să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate şi să iubim toate făpturile pentru El şi datorită lui8.

2094. Se poate păcătui în diferite feluri împotriva iubirii lui Dumnezeu: indiferenţa e nepăsătoare faţă de iubirea divină sau refuză să ţină seama de ea; îi nesocoteşte iniţiativa şi îi neagă puterea. Nerecunoştinţa omite sau refuză să recunoască iubirea divină şi să-i răspundă cu iubire. Lâncezeala este o ezitare sau o neglijenţă de a răspunde iubirii divine; ea poate implica refuzul de a se lăsa purtat de dinamismul iubirii. Lenea spirituală merge până la a refuza bucuria care vine de la Dumnezeu şi a avea repulsie pentru binele divin. Ura faţă de Dumnezeu vine din orgoliu. Ea se opune iubirii lui Dumnezeu, a cărui bunătate o neagă şi pe care se încumetă să-l blesteme, ca pe acela care interzice păcatele şi aplică pedepsele.


II. "Numai lui să i te închini"

2095. Virtuţile teologale ale credinţei, speranţei şi iubirii dau formă şi viaţă virtuţilor morale. Astfel, iubirea ne îndeamnă să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce-i datorăm, după dreptate, ca făpturi. Virtutea religiei ne dispune la această atitudine.

Adoraţia

2096. Adoraţia este actul principal al virtuţii religiei. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l recunoaşte ca Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul, Domnul şi Stăpânul a tot ce există, iubirea nemărginită şi îndurătoare. "Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui să-i slujeşti" (Lc 4, 80 spune Isus, citând Deuteronomul (Dt 6, 13).

2097. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a recunoaşte, în respect şi supunere absolută, "nimicnicia creaturii" care nu există decât prin Dumnezeu. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a-l lăuda, a-l preamări şi a se smeri pe sine, ca Maria în Magnificat, mărturisind cu recunoştinţă că El a făcut lucruri mari şi că numele lui e sfânt9. Adorarea Dumnezeului unic îl eliberează pe om de închiderea în sine, de sclavia păcatului şi de idolatria lumii.

Rugăciunea

2098. Actele de credinţă, de speranţă şi de iubire pe care le prescrie porunca întâi se împlinesc în rugăciune. Înălţarea minţii spre Dumnezeu este o expresie a adoraţiei noastre aduse lui Dumnezeu: rugăciunea de laudă şi de mulţumire, de mijlocire şi de cerere. Rugăciunea este o condiţie indispensabilă pentru a putea asculta de poruncile lui Dumnezeu. "Trebuie să vă rugaţi întotdeauna şi să nu încetaţi" (Lc 18, 1).

Jertfa

2099. Este drept să i se ofere jertfe lui Dumnezeu, în semn de adoraţie şi de recunoştinţă, de implorare şi de comuniune: "Orice faptă săvârşită pentru a se apropia de Dumnezeu şi a fi în comuniune cu El şi pentru a fi astfel fericit este o jertfă adevărată10".

2100. Pentru a fi autentică, jerfa exterioară trebuie să fie expresia jertfei spirituale: "Jertfa (...) este sufletul căit. ..." (Ps 51, 19). Profeţii Vechiului Legământ au denunţat adesea jertfele aduse fără participare lăuntrică11 sau fără legătură cu iubirea faţă de aproapele12. Isus aminteşte cuvintele profetului Oseea: "Milă vreau şi nu jertfă" (Mt 9, 13; 12, 7)13. Singura jertfă desăvârşită este cea pe care Cristos a adus-o pe Cruce în oferire totală iubirii Tatălui şi pentru mântuirea noastră14. Unindu-ne cu jertfa lui putem să facem din viaţa noastră o jertfă pentru Dumnezeu.

Făgăduinţe şi voturi

2101. În diferite împrejurări, creştinul este chemat să facă făgăduinţe lui Dumnezeu. Botezul şi Mirul, Căsătoria şi Hirotonirea le cuprind întotdeauna. Din devoţiune personală, creştinul poate să-i promită lui Dumnezeu şi o anumită faptă, o anumită rugăciune, o pomană, un pelerinaj etc. Fidelitatea faţă de făgăduinţele făcute lui Dumnezeu este o manifestare a respectului datorat Maiestăţii divine şi a iubirii faţă de Dumnezeu, care este credincios.

2102. "Votul, adică făgăduinţa deliberată şi liberă făcută lui Dumnezeu cu privire la un bun posibil şi superior, trebuie împlinit pe temeiul virtuţii religiei15". Votul este un act de devoţiune prin care creştinul se oferă pe sine lui Dumnezeu ceea ce i-a fost făgăduit şi consacrat. Faptele Apostolilor ni-l arată pe Sfântul Paul atent să-şi împlinească voturile făcute16.

2103. Biserica recunoaşte valoarea exemplară a voturilor de a practica sfaturile evanghelice17:

Maica Biserică se bucură să afle în sânul său mulţi bărbaţi şi femei care urmează mai îndeaproape şi manifestă mai limpede nimicirea de sine a Mântuitorului, îmbrăţişând sărăcia în libertatea fiilor lui Dumnezeu şi renunţând la voinţa proprie: ei se supun unui om, pentru Dumnezeu, în cele ale desăvârşirii, dincolo de măsura poruncii, pentru a se asemăna mai deplin cu Cristos cel ascultător18.

În anumite cazuri, din motive întemeiate, Biserica poate dispensa de voturi şi făgăduinţe19.

Îndatorirea socială faţă de religie şi dreptul la libertate religioasă

2104. "Toţi oamenii au obligaţia să caute adevărul, mai ales în privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii sale şi, o dată cunoscut, să-l îmbrăţişeze şi să-l păstreze20". Această datorie decurge "din însăşi natura omului21". Ea nu se opune unui "respect sincer" pentru diferitele religii care "reflectă adesea o rază a Adevărului care luminează pe toţi oamenii22", nici exigenţei carităţii care îi îndeamnă pe creştini "să se poarte cu iubire, cu prudenţă şi cu răbdare faţă de oamenii care se află în eroare sau în ignoranţă în ceea ce priveşte credinţa23".

2105. Datoria de a-i aduce lui Dumnezeu un cult autentic îl priveşte pe om la nivel individual şi social. Aceasta este "doctrina tradiţională catolică despre îndatorirea morală a oamenilor şi a societăţilor faţă de religia adevărată şi faţă de Biserica unică a lui Cristos24". Evanghelizându-i fără încetare pe oameni, Biserica lucrează pentru ca ei să poată "pătrunde de spirit creştin mentalitatea şi moravurile, legile şi structurile comunităţii în care trăiesc25". Îndatorirea socială a creştinilor este să respecte şi să trezească în fiecare om iubirea adevărului şi a binelui. Ea le cere să facă cunoscut cultul singurei religii adevărate care subzistă în Biserica catolică şi apostolică26. Creştinii sunt chemaţi să fie lumina lumii27. Biserica arată astfel regalitatea lui Cristos asupra întregii creaţii şi în particular asupra societăţilor omeneşti28.

2106. "În domeniul religios, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur, cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite29". Acest drept este întemeiat pe însăşi natura persoanei umane, a cărei demnitate o face să adere liber la adevărul divin care transcede ordinea temporală. De aceea, el "persistă şi pentru aceia care nu-şi îndeplinesc obligaţia de a căuta adevărul şi de a adera la el30".

2107. "Dacă, ţinând seama de împrejurările deosebite în care se află un anumit popor, se acordă o recunoaştere civilă deosebită, în orânduirea juridică a statului, unei anumite comunităţi religioase, e necesar ca în acelaşi timp să li se recunoască şi să li se respecte tuturor cetăţenilor şi comunităţilor religioase dreptiul la libertate în materie de religie31".

2108. Dreptul la libertatea religioasă nu este nici permisiunea morală de a adera la eroare32, nici presupunerea unui drept la eroare33, ci un drept natural al persoanei umane la libertatea civilă, adică la imunitate faţă de constrângerea externă, între limitele cuvenite, în materie de religie, din partea puterii politice. Acest drept natural trebuie recunoscut în organizarea juridică a societăţii în aşa fel încât să devină un drept civil34.

2109. Dreptul la libertatea religioasă nu poate în sine să fie nici nelimitat35., nici limitat numai de o "ordine publică" concepută în mod pozitivist sau naturalist36. "Limitele cuvenite" care îi sunt inerente trebuie determinate pentru fiecare situaţie socială cu prudenţă politică, după exigenţele binelui comun, şi trebuie ratificate de autoritatea civilă după "normele juridice conforme cu ordinea morală obiectivă37".


III. "Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine"

2110. Porunca întâi interzice cinstirea altor dumnezei în afară de Unicul Domn care s-a revelat poporului său. Ea proscrie superstiţia şi impietatea. Superstiţia reprezintă într-un fel un exces pervers de religie; impietatea este un viciu opus, prin lipsă, virtuţii religiei.

Superstiţia

2111. Superstiţia este devierea sentimentului religios şi a practicilor pe care le impune acesta. Ea se poate înfăţişa şi sub masca de cult adus adevăratului Dumnezeu, de exemplu când se atribuie o importanţă oarecum magică anumitor practici, altfel legitime sau necesare. A lega eficacitatea numai de materialitatea rugăciunilor sau a semnelor sacramentale, în afara dispoziţiilor interioare pe care acestea le pretind, înseamnă a cădea în superstiţie38.

Idolatria

2112. Porunca întâi condamnă politeismul. Ea cere omului să nu creadă în alţi dumnezei afară de Dumnezeu, să nu cinstească alte divinităţi în afară de Cel Unic. Scriptura aminteşte în mod constant această respingere a "idolilor", ca "sunt argint şi aur, lucrarea mâinilor omeneşti", care "au gură şi nu grăiesc, au ochi şi nu văd..." Aceşti idoli deşerţi aduc deşertăciune: "Ca ei vor fi cei care i-au făcut, toţi cei care îşi pun încrederea în ei" (Ps 115, 4-5. 8)39. Dumnezeu, dimpotrivă, este "Dumnezeul cel viu" (Ios 3, 10; Ps 42, 3 etc.) care dă viaţă şi intervine în istorie.

2113. Idolatria nu se referă numai la cultele false ale păgânismului. Ea rămâne o tentaţie constantă a credinţei. Constă în a diviniza ce nu este Dumnezeu. Este vorba de idolatrie atunci când omul cinsteşte şi respectă o creatură în locul lui Dumnezeu, fie că este vorba de zei sau demoni (de exemplu, satanismul), fie de putere, plăcere, rasă, strămoşi, stat, bani etc. "Nu-i puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei", spune Isus (Mt 6, 24). Numeroşi martiri au murit ca să nu adore "Fiara40", refuzând chiar să-i simuleze cultul. Idolatria respinge Stăpânirea unică a lui Dumnezeu; ea este deci incompatibilă cu comuniunea divină41.

2114. Viaţa umană se unifică în adorarea Celui Unic. Porunca de a-l adora numai pe Domnul îl simplifică pe om şi îl fereşte de o risipire nemărginită. Idolatria este o pervertire a simţului religios înnăscut al omului. Idolatru este cel care "îşi raportează noţiunea indestructibilă de Dumnezeu la orice mai degrabă decât la Dumnezeu42".

Divinaţie şi magie

2115. Dumnezeu poate arăta profeţilor săi sau altor sfinţi viitorul. Totuşi, atitudinea creştină corectă constă în a se încredinţa în mâinile Providenţei în ceea ce priveşte viitorul şi a evita orice curiozitate nesănătoasă în această privinţă. Neprevederea poate constitui o lipsă de responsabilitate.

2116. Toate formele de divinaţie trebuie respinse: recurgerea la Satana sau la demoni, evocarea morţilor sau alte practici presupuse în mod greşit că "dezvăluie" viitorul43. Consultarea horoscoapelor, astrologia, chiromanţia, interpretarea prezicerilor şi a sorţilor, fenomenele de clarviziune legate de viitor, recurgerea la medium-uri ascund o voinţă de dominare asupra timpului, asupra istoriei şi în sfârşit asupra oamenilor şi în acelaşi timp o dorinţă de a-şi câştiga favoarea puterilor ascunse. Acestea sunt lucruri în contradicţie cu cinstirea şi respectul, unite cu teama iubitoare, pe care le datorăm numai lui Dumnezeu.

2117. Toate practicile de magie şi vrăjitorie, prin care se pretinde domesticirea puterilor oculte pentru a le pune în serviciul propriu şi a obţine o putere supranaturală asupra aproapelui – chiar şi pentru a-i reda sănătatea -, sunt în mod grav contrare virtuţii religiei. Aceste practici sunt şi mai condamnabile când sunt însoţite de intenţia de a face rău altuia sau când recurg la intervenţia demonilor. Purtarea amuletelor este şi ea reprobabilă. Spiritismul implică adesea practici divinatorii sau magice. De aceea Biserica îi avertizează pe credincioşii săi să se păzească de acestea. Recurgerea la medicina numită tradiţională nu legitimează nici invocarea puterilor rele, nici exploatarea credulităţii altora.

Impietatea

2118. Porunca întâi a lui Dumnezeu condamnă principalele păcate de impietate: ispitirea lui Dumnezeu, în cuvinte sau în fapte, sacrilegiul şi simonia.

2119. Ispitirea lui Dumnezeu constă într-o punere la încercare, în cuvinte sau în fapte, a bunătăţii şi atotputerniciei lui. În acest fel Satana voia să-l facă pe Isus să se arunce de pe Templu şi prin acest gest să-l silească pe Dumnezeu să intervină44. Isus îi opune cuvântul lui Dumnezeu: "Să nu-l ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău" (Dt 6, 16). Provocarea pe care o implică o asemenea ispitire a lui Dumnezeu răneşte respectul şi încrederea pe care le datorăm Creatorului şi Domnului nostru. Ea include întotdeauna o îndoială cu privire la iubirea, providenţa şi puterea lui45.

2120. Sacrilegiul constă în a profana sau a trata cu nevrednicie sacramentele şi celelalte acţiuni liturgice, precum şi persoanele, lucrurile şi locurile consacrate lui Dumnezeu. Sacrilegiul este un păcat grav mai ales când este săvârşit împotriva Euharistiei, deoarece în acest sacrament însuşi Trupul lui Cristos ne este făcut prezent în mod substanţial46.

2121. Simonia47 se defineşte ca fiind cumpărarea sau vinderea unor realităţi spirituale. Lui Simon magul, care voia să cumpere puterea spirituală pe care o vedea lucrând în Apostoli, Petru îi răspunde: "Banii tăi să fie cu tine spre pierzare, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani" (Fapte 8, 20). El se conforma astfel cuvintelor lui Isus: "În dar aţi primit, în dar să daţi" (Mt 10, 8)48. Nu e cu putinţă să-ţi însuşeşti bunuri spirituale şi să te comporţi faţă de ele ca un posesor sau un stăpân, deoarece ele îşi au izvorul în Dumnezeu. Ele nu pot fi primite decât în dar de la El.

2122. "În afară de ofrandele fixate de autoritatea competentă, slujitorul sacru să nu ceară nimic pentru administrarea sacramentelor, având grijă întotdeauna ca cei nevoiaşi să nu fie lipsiţi de ajutorul sacramentelor din cauza sărăciei lor49". Autoritatea competentă fixează aceste "ofrande" în virtutea principiului că poporul creştin trebuie să se îngrijească de întreţinerea slujitorilor Bisericii. "Vrednic este lucrătorul de hrana sa" (Mt 10, 10)50.

Ateismul 2123. "Mulţi dintre contemporanii noştri nu percep în nici un fel legătura intimă şi vitală cu Dumnezeu, sau o resping în mod explicit, aşa încât ateismul se numără printre cele mai grave aspecte ale timpului nostru51".

2124. Denumirea de ateism se referă la fenomene foarte diverse. O formă frecventă este materialismul practic, care îşi mărgineşte trebuinţele şi ambiţiile în limite de spaţiu şi timp. Umanismul ateu consideră în mod fals că "omul îşi este scop sieşi, singurul făuritor şi creator al propriei istorii52". O altă formă a ateismului contemporan aşteaptă eliberarea omului mai ales prin eliberarea lui economică şi socială căreia i s-ar opune, prin natura sa, religia, "în măsura în care, îndreptând speranţa omului spre mirajul unei vieţi viitoare, l-ar abate de la construirea cetăţii pământeşti53".

2125. Deoarece respinge sau refuză existenţa lui Dumnezeu, ateismul este un păcat împotriva virtuţii religiei54. Imputabilitatea acestei greşeli poate fi mult diminuată în funcţie de intenţii şi împrejurări. În geneza şi răspândirea ateismului, "credincioşii pot avea un rol deloc neglijabil, în măsura în care prin neglijarea educării credinţei sau printr-o prezentare înşelătoare a doctrinei, sau chiar prin deficienţele vieţii lor religioase, morale şi sociale, se poate spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei55".

2126. Adesea ateismul se bazează pe o concepţie falsă despre autonomia umană, împinsă până la refuzul oricărei dependenţe faţă de Dumnezeu56. De fapt "recunoaşterea lui Dumnezeu nu se opune în nici un fel demnităţii omului, întrucât tocmai în Dumnezeu este întemeiată şi se desăvârşeşte această demnitate57". Biserica ştie "că mesajul ei concordă cu cele mai tainice dorinţe ale inimii omului58".

Agnosticismul

2127. Agnosticismul îmbracă mai multe forme. În unele cazuri, agnosticul refuză să-l nege pe Dumnezeu; dimpotrivă, postulează existenţa unei fiinţe transcendente care nu ar putea să se reveleze şi despre care nimeni n-ar putea să spună nimic. În alte cazuri, agnosticul nu se pronunţă asupra existenţei lui Dumnezeu, declarând că este imposibil de dovedit şi chiar de afirmat sau de negat.

2128. Uneori agnosticismul poate să conţină o anumită căutare a lui Dumnezeu, dar la fel de bine poate să reprezinte un indiferentism, o fugă din faţa întrebării ultime a existenţei şi o adormire a conştiinţei morale. Agnosticismul echivalează foarte adesea cu un ateism practic.


IV. "Să nu-ţi faci chip cioplit..."

2129. Porunca divină cuprindea interdicţia oricărei reprezentări a lui Dumnezeu făcută de mâna omului. Deuteronomul explică: "În ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite..." (Dt 4, 15-16). Lui Israel i s-a revelat Dumnezeul absolut transcendent. "El este totul", dar, în acelaşi timp, "este mai presus de toate lucrările sale" (Sir 43, 27-28). El este "însuşi izvorul oricărei frumuseţi create" (Înţ 13, 3).

2130. Totuşi, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu a poruncit sau a îngăduit instituirea unor imagini care să trimită în mod simbolic la mântuirea săvârşită de Cuvântul întrupat: astfel, şarpele de aramă59, chivotul legământului şi heruvimii60.

2131. Bazându-se pe misterul Cuvântului întrupat, al şaptelea Conciliu ecumenic de la Niceea (787), a justificat, împotriva iconoclaştilor, cultul icoanelor: cele ale lui Cristos, dar şi cele ale Maicii Domnului, ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor. Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a inaugurat o nouă "economie" a imaginilor.

2132. Cultul creştin al imaginilor nu este contrar poruncii întâi, care proscrie idolii. Într-adevăr, "cinstirea adusă unei icoane e adresată de fapt celui reprezentat61" şi "oricine cinsteşte o icoană cinsteşte persoana pictată acolo62". Cinstirea adusă imaginilor sfinte este o "veneraţie plină de respect", nu o adoraţie care nu i se cuvine decât lui Dumnezeu:

Cultul nu se adresează imaginilor ca realităţii în sine, ci le priveşte sub aspectul lor propriu de imagini care ne îndreaptă spre Dumnezeu cel întrupat. Mişcarea care se adresează imaginii nu se opreşte la ea, ci tinde la realitatea pe care ea o reprezintă63.

PE SCURT

2133. "Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale" (Dt 6, 5).

2134. Porunca întâi îl cheamă pe om să creadă în Dumnezeu, să nădăjduiască în El şi să-l iubească mai presus de toate.

2135. "Domnului Dumnezeului tău să te închini" (Mt 4, 10). A-l adora pe Dumnezeu, a te ruga lui, a-i aduce cultul ce i se cuvine, a-ţi împlini făgăduinţele şi voturile făcute lui sunt acte ale virtuţii religiei ce ţin de ascultarea faţă de porunca întâi.

2136. Datoria de a da lui Dumnezeu un cult autentic îl priveşte pe om şi ca individ şi ca societate.

2137. Omul trebuie "să-şi poată mărturisi în mod liber religia, în particular şi în public64".

2138. Superstiţia e o deviere a cultului pe care îl aducem Dumnezeului adevărat. Îşi are expresia maximă în idolatrie precum şi în diferitele forme de divinaţie şi de magie.

2139. Ispitirea lui Dumnezeu, în cuvinte sau în fapte, sacrilegiul, simonia sunt păcate împotriva religiei şi sunt interzise de porunca întâi.

2140. Întrucât respinge sau refuză existenţa lui Dumnezeu, ateismul este un păcat împotriva poruncii întâi.

2141. Cultul imaginilor sfinte este întemeiat pe misterul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. El nu se împotriveşte poruncii întâi.

Note

Pagina anterioară Pagina următoare