Articolul 2
Lupta rugăciunii


2725. Rugăciunea este un dar al harului şi un răspuns decis din partea noastră. Ea presupune întotdeauna un efort. Marii rugători din Vechiul Legământ, dinainte de Cristos, precum şi Maica Domnului şi sfinţii împreună cu El, ne învaţă acest lucru: rugăciunea este o luptă. Împotriva cui? Împotriva noastră înşine şi împotriva şiretlicurilor Ispititorului, care face totul pentru a-l abate pe om de la rugăciune, de la unirea cu Dumnezeul lui. Ne rugăm aşa cum trăim, pentru că trăim aşa cum ne rugăm. Dacă nu vrem să acţionăm îndeobşte după Duhul lui Cristos, nu putem nici să ne rugăm îndeobşte în Numele lui. "Lupta spirituală" a noii vieţi a creştinului nu poate fi despărţită de lupta rugăciunii


I. Obiecţiile faţă de rugăciune

2726. În lupta rugăciunii avem de înfruntat, în noi înşine şi în jurul nostru, concepţii greşite asupra rugăciunii. Unele văd în ea o simplă operaţiune psihologică, altele un efort de concentrare pentru a ajunge la vidul mental. Altele o reduc la anumite atitudini şi cuvinte rituale. În inconştientul multor creştini, rugăciunea este o ocupaţie incompatibilă cu tot ce au ei de făcut: n-au vreme pentru ea. Cei care îl caută pe Dumnezeu prin rugăciune se descurajează repede dacă nu ştiu că rugăciunea vine şi de la Duhul Sfânt, nu numai de la ei înşişi.

2727. Mai avem de înfruntat şi unele mentalităţi "ale lumii acesteia"; dacă nu suntem atenţi, ele ajung să ne contamineze; de pildă că adevărul ar fi doar ceea ce se verifică prin raţiune şi prin ştiinţă (ori, rugăciunea este un mister care depăşeşte şi conştientul şi inconştientul nostru); că doar valorile de producţie şi de randament ar conta (iar rugăciunea, neproductivă, ar fi deci inutilă); sensualismul şi confortul luate drept criterii ale adevărului, ale binelui şi ale frumosului (ori, rugăciunea, "iubire a Frumuseţii" [filocalie], e îndrăgostită de Slava Dumnezeului celui viu şi adevărat; ca reacţie împotriva activismului, iată rugăciunea înfăţişată uneori ca o fugă de lume (ori, rugăciunea creştină nu este nici ieşire din istorie, nici divorţ faţă de viaţă).

2728. În sfârşit, lupta noastră trebuie să facă faţă la ceea ce resimţim drept eşecuri în rugăciune: descurajarea în faţa uscăciunilor noastre, tristeţea de a nu da totul Domnului pentru că avem "multe avuţii16", decepţia că nu ni se împlinesc rugile după vrerea noastră, rănirea orgoliului care se înţepeneşte în nevrednicia noastră de oameni păcătoşi, alergia la gratuitatea rugăciunii etc. Concluzia este mereu aceeaşi: la ce bun să ne rugăm? Pentru a înfrânge aceste obstacole, trebuie să ne luptăm pentru umilinţă, pentru încredere şi pentru perseverenţă.


II. Umila veghere a inimii

În faţa greutăţilor rugăciunii

2729. Dificultatea obişnuită a rugăciunii noastre este neatenţia. Ea poate să se refere la cuvinte şi la sensul lor, în rugăciunea vocală; poate să se refere, mai profund, la Acela căruia ne rugăm, atât în rugăciunea vocală (liturgică sau personală), cât şi în meditaţie sau în rugăciunea mentală. A te apuca să vânezi neatenţiile ar însemna să le cazi în cursă, în vreme ce este de ajuns să ne întoarcem la inima noastră; o pierdere de atenţie ne dezvăluie lucrurile de care suntem ataşaţi, iar această conştientizare smerită în faţa Domnului trebuie să ne trezească iubirea preferenţială pentru El, oferindu-i cu hotărâre inima noastră pentru ca El să o purifice. Aici se situează lupta: în alegerea Stăpânului pe care vrem să-l slujim17.

2730. În mod pozitiv, lupta împotriva eului nostru posesiv şi dominator constă în veghere, în trezia inimii. Când Isus insistă asupra vegherii, ea se leagă întotdeauna de El, de Venirea lui, în ziua de pe urmă şi în fiecare zi: "astăzi". Mirele vine la miezul nopţii; lumina care nu trebuie să se stingă este cea a credinţei: "Despre tine-mi spune inima: ‘Caută faţa Lui’ " (Ps 27, 8).

2731. O altă dificultate, mai ales pentru cei care vor cu sinceritate să se roage, este uscăciunea. Ea face parte din rugăciunea mentală în care inima este "înţărcată", fără atracţie pentru gânduri, amintiri şi simţăminte, fie ele şi spirituale. Aceasta este clipa credinţei pure, care rămâne cu fidelitate împreună cu Isus, în agonie şi în mormânt. "Bobul de grâu, dacă moare, dă multă roadă" (In 12, 24). Dacă uscăciunea este datorită lipseai de rădăcină, deoarece Cuvântul a căzut pe piatră, lupta ţine de convertire18.

În faţa ispitelor din timpul rugăciunii

2732. Ispita cea mai frecventă, cea mai ascunsă, este lipsa de credinţă. Ea se manifestă mai puţin printr-o necredinţă declarată, cât printr-o preferinţă de fapt. Când începem să ne rugăm, o mie de treburi sau de griji, socotite urgente, ni se înfăţişează ca mai importante. Din nou e momentul adevărului inimii şi al iubirii preferenţiale. Uneori ne întoarcem către Domnul ca înspre ultimul sprijin: dar credem noi oare cu adevărat acest lucru? Alteori îl luăm pe Domnul drept aliat, dar inima ne e încă plină de prezumţie. În toate cazurile, lipsa noastră de credinţă arată că nu ne aflăm încă în dispoziţia inimii smerite: "Fără Mine nu puteţi face nimic" (In 15, 5).

2733. O altă ispită, căreia prezumţia îi deschide uşa, este lenea spirituală (lat. acedia). Părinţii spirituali înţeleg prin aceasta o formă de deprimare datorată slăbirii ascezei, scăderii vigilenţei, neglijenţei inimii. "Duhul este râvnic, dar trupul este slab" (Mt 26, 41). Cu cât cădem mai de sus, cu atât suferim mai mult. Descurajarea, dureroasă, este reversul prezumţiei. Cel smerit nu se miră de mizeria proprie; ea îl determină la mai multă încredere, la rezistenţă în statornicie.


III. Încrederea filială

2734. Încrederea filială este încercată - şi se dovedeşte - în strâmtoare19. Dificultatea principală priveşte rugăciunea de cerere, fie pentru sine, fie pentru ceilalţi, în mijlocire. Unii încetează chiar să se roage, pentru că, gândesc ei, cererea nu le este îndeplinită. Aici se pun două întrebări: Pentru ce credem noi că cererea nu ne-a fost îndeplinită? În ce fel rugăciunea noastră este ascultată, este "eficientă"?

De ce să ne plângem că nu suntem ascultaţi?

2735. Ar trebui, înainte de toate, să ne mire o constatare. Când îl lăudăm pe Dumnezeu sau îi mulţumim pentru binefacerile sale, în general, nu suntem de loc îngrijoraţi să ştim dacă rugăciunea noastră îi este pe plac. În schimb avem pretenţia să vedem rezultatul cererii noastre. Care este prin urmare imaginea lui Dumnezeu care motivează rugăciunea noastră: este El un mijloc de care ne folosim, sau Tatăl Domnului nostru Isus Cristos?

2736. Suntem convinşi oare că "nu ştim să cerem aşa cum trebuie" (Rom 8, 26)? Îi cerem noi lui Dumnezeu "ceea ce se cuvine"? Tatăl nostru ştie ce ne trebuie, înainte ca noi să i-o cerem20, dar El aşteaptă cererea noastră pentru că demnitatea fiilor săi stă în libertatea lor. Ori, trebuie să ne rugăm cu duhul lui de libertate, pentru a-i cunoaşte într-adevăr dorinţa21.

2737. "Nu aveţi pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi pentru că cereţi rău, spre a cheltui pentru patimile voastre" (Iac 4, 2-3)22. Dacă cerem cu o inimă împărţită, "adulteră23", Dumnezeu nu poate să ne împlinească cererea, pentru că El vrea binele nostru, vrea să trăim. "Credeţi voi că în van spune Scriptura: ‘Până la gelozie iubeşte Duhul pe care l-a pus în voi’? (Iac 4, 5). Dumnezeu e "gelos" pentru noi, ceea ce este semnul realităţii iubirii sale. Să intrăm în dorinţa Duhului său şi vom fi ascultaţi:

Nu te mâhni dacă nu primeşti pe dată de la Dumnezeu ceea ce îi ceri; înseamnă că El vrea să-ţi facă şi mai mult bine, pentru statornicia ta de a rămâne cu El în rugăciune24.

El vrea ca dorinţa noastră să fie încercată în rugăciune. Astfel El ne pregăteşte să primim ceea ce este gata să ne dea25.


În ce fel rugăciunea noastră este eficace?

2738. Revelarea rugăciunii în economia mântuirii ne învaţă că credinţa se sprijină pe acţiunea lui Dumnezeu în istorie. Încrederea filială este trezită de acţiunea lui prin excelenţă: pătimirea şi Învierea Fiului său. Rugăciunea creştină este o colaborare cu Providenţa lui Dumnezeu, cu planul lui de iubireru oameni.

2739. La Sfântul Paul, această încredere e cutezătoare26, întemeiată pe rugăciunea Duhului în noi şi pe iubirea fidelă a Tatălui care ni l-a dat pe Fiul Său unic27. Transformarea inimii care se roagă este cel dintâi răspuns la cererea noastră.

2740. Rugăciunea lui Isus face din rugăciunea creştină o cerere eficace. el este modelul rugăciunii, se roagă în noi şi cu noi. Întrucât inima Fiului nu caută decât ceea ce îi place Tatălui, cum s-ar putea lega inima fiilor adoptivi mai degrabă de daruri, decât de Cel ce dăruieşte?

2741. Isus se roagă şi pentru noi, în locul nostru şi în favoarea noastră. Toate cererile noastre au fost adunate o dată pentru totdeauna în Strigătul lui de pe Cruce şi împlinite de Tatăl în Învierea lui, şi de aceea el nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl28. Dacă rugăciunea noastră este unită cu hotărâre cu cea a lui Isus, în încredere şi îndrăzneală filială, noi dobândim tot ce cerem în numele lui, mult mai mult decât un lucru sau altul: pe însuşi Duhul Sfânt, care cuprinde toate darurile.

A persevera în iubire

2742. "Rugaţi-vă fără încetare" (1 Tes 5, 17), "mulţumind pururea pentru toate lui Dumnezeu Tatăl în numele Domnului nostru Isus Cristos" (Ef 5, 20), "rugaţi-vă fără încetare cu tot felul de rugăciuni şi cereri în Duhul; întru aceasta privegheaţi fără încetare rugându-vă pentru toţi sfinţii" (Ef 6, 18). "Nu ni s-a poruncit să muncim, să veghem şi să postim fără încetare, în vreme ce a ne ruga neîncetat este lege pentru noi29". Această râvnă neobosită nu poate veni decât din iubire. Împotriva inerţiei şi lenei noastre, lupta rugăciunii este cea a iubirii smerite, încrezătoare şi perseverente. Această iubire ne deschide inimile asupra a trei adevăruri evidente de credinţă, luminoase şi dătătoare de viaţă:

2743. Rugăciunea este totdeauna cu putinţă: timpul creştinului este cel al lui Cristos înviat, care este cu noi "în toate zilele" (Mt 28, 20), oricare ar fi furtunile30. Timpul nostru este în mâna lui Dumnezeu:

Chiar şi la piaţă sau într-o plimbare de unul singur, puteţi face o rugăciune continuă şi înflăcărată; ori şezând în prăvălia voastră, în timp ce cumpăraţi sau vindeţi, ba chiar şi în timp ce vă îndeletniciţi cu bucătăria31.

2744. Rugăciunea este o necesitate vitală. Dovada prin contrariu nu este mai puţin convingătoare: dacă nu ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt, recădem în robia păcatului2. Cum poate Duhul Sfânt să fie "Viaţa noastră", dacă inima noastră e departe de El?

Nimic nu are valoarea rugăciunii; ea face cu putinţă ceea ce este cu neputinţă, uşor ceea ce este greu. Este cu neputinţă ca omul care se roagă să păcătuiască33.

Cine se roagă se mântuieşte cu siguranţă; cine nu se roagă se osândeşte cu siguranţă34.


2745. Rugăciunea şi viaţa creştină sunt de nedespărţit, pentru că este vorba despre aceeaşi iubire şi aceeaşi abnegaţie ce ia naştere din iubire. Aceeaşi conformitate filială şi iubitoare la planul de iubire al Tatălui. Aceeaşi unire transformatoare întru Duhul Sfânt, care ne configurează mereu mai mult cu Cristos Isus. Aceeaşi iubire pentru toţi oamenii, acea iubire cu care ne-a iubit Isus. "Tot ce veţi cere Tatălui în numele meu, El vă va da. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii" (In 15, 16-17).

Cel care uneşte rugăciunea cu faptele şi faptele cu rugăciunea acela se roagă fără încetare. Numai astfel putem socoti realizabil principiul de a ne ruga fără încetare35.

Rugăciunea Ceasului lui Isus

2746. Când i-a venit Ceasul, Isus se roagă Tatălui36. Rugăciunea sa, cea mai lungă transmisă de Evanghelie, îmbrăţişează întreaga economie a creaţiei şi a mântuirii, precum şi moartea şi Învierea sa. Rugăciunea Ceasului lui Isus rămâne mereu a sa, la fel cum Paştele său, petrecut "o dată pentru totdeauna", rămâne prezent în liturgia Bisericii sale.

2747. Tradiţia creştină o numeşte pe bună dreptate "rugăciunea sacerdotală" a lui Isus. ea este rugăciunea Marelui nostru Preot, inseparabilă de Jertfa sa, de "trecerea" sa (Paştele) către Tatăl, în care El este "consacrat" cu totul Tatălui37.

2748. În această rugăciune pascală, sacrificială, totul se află "recapitulat" în el38: Dumnezeu şi lumea, Cuvântul şi trupul, viaţa veşnică şi timpul, iubirea care se dăruieşte şi păcatul care îl trădează, ucenicii prezenţi şi cei care prin cuvântul lor vor crede în El, înjosirea şi slava. Ea este rugăciunea Unităţii.

2749. Isus a îndeplinit cu totul lucrarea Tatălui, iar rugăciunea sa, ca şi Jertfa sa, se extind până la sfârşitul timpurilor. Rugăciunea Ceasului umple timpurile de pe urmă şi le duce către împlinirea lor. Isus, Fiul căruia Tatăl i-a dat totul, este dăruit cu totul Tatălui şi, în acelaşi timp, se exprimă cu o libertate suverană39, datorită puterii pe care Tatăl i-a dat-o asupra a tot trupul. Fiul, care s-a făcut Slujitor, este Domnul, Atotputernicul (Pantocrator). Marele nostru Preot care se roagă pentru noi este şi Cel care se roagă în noi şi Dumnezeul care ne ascultă.

2750. Numai intrând în sfântul Nume al Domnului Isus putem îmbrăţişa, dinlăuntru, rugăciunea pe care o învăţăm de la El: "Tatăl nostru"! Rugăciunea lui sacerdotală inspiră, dinlăuntru, marile cereri din "Tatăl nostru": grija pentru Numele Tatălui40, pasiunea pentru Împărăţia (Gloria41) lui, împlinirea voinţei Tatălui, a planului lui de mântuire42 şi izbăvirea de rău43.

2751. În sfârşit, aceasta e rugăciunea în care Isus ne revelează şi ne dă "cunoaşterea" nedespărţită a Tatălui şi a Fiului44, care este însuşi misterul Vieţii de rugăciune.

PE SCURT

2752. Rugăciunea presupune un efort şi o luptă cu noi înşine şi cu şiretlicurile Ispititorului. Lupta rugăciunii este nedespărţită de "lupta spirituală" necesară pentru a acţiona îndeobşte după Duhul lui Cristos: ne rugăm cum trăim, pentru că trăim cum ne rugăm.

2753. În lupta rugăciunii trebuie să înfruntăm concepţii greşite, diferite curente de mentalitate, experienţa eşecurilor noastre. Acestor ispite, care aruncă îndoiala asupra folosului şi chiar asupra posibilităţii înseşi a rugăciunii, se cuvine să le răspundem prin umilinţă, prin încredere şi prin perseverenţă.

2754. Greutăţile principale în practicarea rugăciunii sunt neatenţia şi uscăciunea. Remediul se află în credinţă, în convertire şi în vegherea inimii.

2755. Două ispite ameninţă mai des rugăciunea: lipsa de credinţă şi lenea spirituală, care este o formă de deprimare datorată slăbirii ascezei şi care duce la descurajare.

2756. Încrederea filială este pusă la încercare atunci când avem sentimentul că nu suntem întotdeauna ascultaţi. Evanghelia ne invită să ne întrebăm asupra conformităţii rugăciunii noastre cu dorinţa Duhului.

2757. "RugaţI-vă fără încetare" (1 Tes 5, 17). Rugăciunea este mereu cu putinţă. Ea este chiar o necesitate vitală. Rugăciunea şi viaţa creştină sunt de nedespărţit.

2758. Rugăciunea Ceasului lui Isus, numită pe bună dreptate "rugăciunea sacerdotală45", recapitulează toată economia creaţiei şi a mântuirii. Ea inspiră marile cereri din "Tatăl nostru".

Note

Pagina anterioară Pagina următoare