Despre finalitatea omului


Finalitatea unui lucru este scopul pentru care acel lucru a fost făcut. Finalitatea unui ceas este aceea de a arăta timpul. Finalitatea unui creion este de a scrie. Un lucru este bun în funcţie de felul în care îndeplineşte scopul pentru care a fost făcut. Un ceas poate fi foarte frumos făcut, cu tot felul de ornamente rare, dar, dacă nu arată timpul aşa cum trebuie, vom spune că acel ceas nu este bun şi nu este folositor ca ceas. Acelaşi lucru se poate spune despre un creion, sau despre orice altceva. Întrebarea care se pune acum este: care e scopul pentru care omul a fost creat ? Dacă descoperim acest lucru, atunci ştim şi care este finalitatea sa. Când privim în jurul nostru în lumea aceasta, vedem o finalitate (un scop) pentru orice. Vedem că solul este pentru ca să crească ierburile şi copacii; dacă nu ar fi nici o nevoie ca să crească aceste lucruri, atunci ar fi mai potrivit să existe doar bucăţi ţepene de stâncă netedă pe care să umblăm, fapt care ne-ar scuti de nevoia de a mai face şosele. Dar plantele trebuie să crească, de aceea trebuie să avem sol. Mai apoi, plantele sunt făcute ca să se hrănească animalele. iar animalele sunt făcute pentru om, ca să îl servească sau să îl hrănească. Dar omul ? Atunci pentru ce a fost făcut omul ? A fost făcut pentru ceva din această lume ? Observăm că toate clasele de lucruri sunt făcute cu un scop mai înalt decât cele din planul lor. Plantele sunt existenţe superioare solului, fiindcă plantele au viaţă, pe câtă vreme solul nu are. Animalele sunt superioare plantelor, fiindcă nu numai că au viaţă, dar sunt înzestrate cu simţuri. Omul este superior animalelor: nu numai că are viaţă şi simţuri, dar are, de asemenea, raţiune, inteligenţă, este dotat cu înţelegere, pe când animalele nu. Prin urmare, trebuie să privim la ceva mai înalt decât omul însuşi, numai că nu există ceva superior omului în lumea aceasta. Deci, trebuie să privim la ceva dincolo de lumea aceasta ca să aflăm pentru ce este omul făcut. Privind dincolo de lumea vizibilă şi cugetând, aflăm că omul a fost făcut pentru Dumnezeu, ca să Îl cunoască, să Îl iubească, să Îl servească atât în lumea aceasta, cât şi în lumea viitoare.

În Biblie (Geneza cap 1) citim că la crearea lumii toate lucrurile au fost făcute înainte de a fi făcut omul, iar omul a fost creat la urmă. Deci, dacă toată aceste lucruri au putut exista fără ca omul să existe, nu putem spune că omul a fost făcut pentru ele. Lumea a existat înainte de om şi ar putea exista după el. Lumea îşi urmează cursul, şi la fel oamenii. Omul nu a fost făcut ca să devină bogat, sau învăţat, sau să câştige putere, fiindcă nu toţi ajung bogaţi, ci unii sunt foarte săraci; nu toţi ajung învăţaţi, ci unii sunt foarte ignoranţi, nu toţi ajung puternici, ci unii sunt robi. Dar, în ceea ce oamenii sunt asemănători şi sunt egali, în ceea ce priveşte trupul lor format în acelaşi fel la toţi şi sufletul lor nemuritor la toţi, ei trebuie să fi fost făcuţi cu acelaşi scop. De exemplu, nu aţi putea face un creion asemenea unui ceas dacă aţi dori să scrieţi. Deşi creioanele diferă mult în mărime, în detaliile formei etc, totuşi ele au o înfăţişare comună care le este esenţială. Deci, deşi oamenii sunt diferiţi în multe, ei sunt egali în cele esenţiale lor: ei sunt alcătuiţi din trup şi din suflet şi sunt după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Deci, aşa după cum toate creioanele sunt făcute cu un acelaşi scop, anume de a scrie cu ele, tot aşa toţi oamenii sunt făcuţi cu aceeaşi finalitate, respectiv de a-L servi pe Dumnezeu.

1. Întrebare: Cine a făcut lumea ?

Răspuns: Dumnezeu a făcut lumea.

Prin "lume", aici, înţelegem mai mult decât planeta Pământ, mai mult decât putem vedea pe o hartă a lumii. "Lumea" înseamnă tot ceea ce putem vedea: soarele, luna, stelele, chiar şi ceea ce putem vedea doar cu telescoape puternice. De asemenea, tot ceea ce vom putea vedea în viitor, fie cu ochii noştri, fie ajutaţi de instrumente. Putem, în loc de "lume", să folosim termenul de "univers".

2. Î: Cine este Dumnezeu ?

R: Dumnezeu este Creatorul Cerului şi al pământului, al tuturor existenţelor.

3. Î: Ce este omul ?

R: Omul este o creatură formată din trup şi din suflet, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Spunem "creatură" cu sensul de existenţă creată. Dar omul diferă de orice altceva putem întâlni în creaţie. Toate celelalte existenţe sunt fie în întregime materiale, fie în întregime spirituale. Un înger, de exemplu, este spirit pur, iar o piatră este materie pură; doar omul este o combinaţie a acestor două principii: spirit şi materie, suflet şi trup.

4. Î: Asemănarea cu Dumnezeu este în trup sau în suflet ?

R: Această asemănare este mai ales în suflet.

5. Î: În ce fel sufletul este asemănător lui Dumnezeu ?

R: Sufletul este asemănător lui Dumnezeu deoarece este existenţă spirituală care nu va muri niciodată, care este înzestrată cu înţelegere şi voinţă liberă.



Mai în detaliu, sufletul meu este asemănător lui Dumnezeu în patru privinţe:
  1. Este "un spirit". Deşi există, nu poate fi văzut cu ochii trupului. Orice spirit este invizibil, dar nu orice existenţă invizibilă este spirit. Nu putem vedea, de exemplu, vântul. Putem să-i percepem influenţa, putem să-i vedem efectele, de exemplu praful pe care îl ridică, copacii ale căror coroane le leagănă, vasele cu pânze pe care le pune în mişcare, etc, dar vântul însuşi nu îl putem vedea. La fel, nu putem vedea electricitatea. Ceea ce vedem, este de fapt lumina sau alte efecte pe care le produce, dar nu putem vedea electricitatea însăşi. Totuşi, nimeni nu ar contesta existenţa vântului sau a electricităţii în baza faptului că nu pot fi văzute. De ce trebuie, atunci, ca cineva să spună că nu există spirite, că nu există Dumnezeu, nici îngeri, nici suflete deoarece nu pot fi văzute, din moment ce există alte dovezi, mai puternice decât mărturia vederii, că toate acestea există cu adevărat ?


  2. Sufletul meu "nu va muri", adică nu va înceta să existe, este nemuritor. Să ne gândim la acest lucru minunat: sufletul nostru va trăi cât Dumnezeu.


  3. Sufletul meu "este înzestrat cu înţelegere", adică posedă darul raţiunii. Acest dar îl face pe om capabil să reflecteze asupra tuturor acţiunilor sale şi asupra motivelor pentru care ar trebui sau nu ar trebui să facă un anumit lucru. Prin raţiune omul gândeşte asupra trecutului şi estimează ceea ce se va întâmpla în viitor. Omul nu numai că ştie ceea ce face, dar şi de ce face un anumit lucru. Prin acest dar, omul este plasat mult deasupra animalelor în ordinea creaţiei; deci, omul nu este, aşa simplu, unul dintre animale, ci un animal raţional, adică înzestrat cu darul gândirii. Animalele nu au raţiune, ci numai instinct, adică urmează impulsuri sau simţuri cu care Dumnezeu le-a înzestrat atunci când le-a creat. El a stabilit anumite legi pentru fiecare clasă sau fel de animale, iar acestea, fără să cunoască acest lucru, urmează legile date lor. Când le vedem că urmează legile lor, întotdeauna în acelaşi fel, spunem că aceasta este natura lor. Uneori, animalele acţionează ca şi când ar şti motivul pentru care acţionează într-un anumit mod, dar, în realitate, nu este aşa. Noi suntem cei care, gândind asupra acţiunilor lor, descoperim pentru ce fac un anumit lucru; dar ele nu raţionează, ci îşi urmează instinctele.

    Dacă animalele ar raţiona, ar fi posibil să îşi amelioreze condiţia. Oamenii devin tot mai civilizaţi, zi după zi. Ei inventează multe lucruri care le erau necunoscute strămoşilor. Un om poate îmbunătăţi munca altui om. Acest lucru nu poate fi observat în privinţa animalelor. Acelaşi fel de păsări, de exemplu, construiesc acelaşi fel de cuiburi, generaţie după generaţie, fără a face schimbări sau a îmbunătăţi în vreun fel modul în care le construiesc. Când omul învaţă un animal să facă o anumită acţiune, nu reuşeşte să înveţe acelaşi lucru pentru toate progeniturile acelui exemplar. Este, deci, evident că animalele nu sunt înzestrate cu raţiune. Cu toate că omul este înzestrat cu darul raţiunii, minunat dar cu ajutorul căruia poate învăţa foarte multe lucruri, el nu poate învăţa totul numai cu ajutorul raţiunii. De aceea, există multe lucruri pe care Dumnezeu Însuşi a trebuit să le predea omului. Atunci când Dumnezeu predă un anumit lucru, noi numim adevărurile pe care le predă "Revelaţie". Cum ar fi putut omul singur să cunoască ceva despre Sfânta Treime, bazându-se numai pe raţiunea lui ? Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte mistere.


  4. Sufletul meu are "voinţă liberă". Acesta este un alt dar de preţ al lui Dumnezeu, prin care eu pot să fac sau pot să nu fac un anumit lucru, în funcţie de ceea ce doresc. Eu pot chiar să păcătuiesc şi să refuz să Îl ascult pe Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi, din moment ce mi-a lăsat darul voinţei libere, nu mă mai poate obliga să fac anumite lucruri, până ce eu nu vreau să le fac; la fel, nici diavolul nu are această putere asupra mea. Eu sunt, deci, liber. Eu pot să folosesc acest mare dar, fie ca să trag folos, fie ca să mă rănesc. Dacă nu aş fi liber, eu nu aş putea să primesc nici răsplată, nici pedeapsă pentru ceea ce fac, deoarece nimeni nu ar putea fi pedepsit pentru ceva la care nu are vreo contribuţie. Dumnezeu nu ne-ar pedepsi pentru păcate, dacă nu am fi liberi să le comitem sau să le evităm. Eu întorc această libertate în folosul meu atunci când fac ceea ce Dumnezeu doreşte, în timp ce aş fi putut face contrariul. El va fi mai mulţumit de purtarea mea şi îmi va oferi o răsplată mai mare decât mi-ar da dacă L-aş asculta din cauză că aş fi obligat să o fac. Animalele nu au voinţă liberă. Dacă, de exemplu, ele suferă de foame şi aşezăm hrană înaintea lor, ele vor mânca. Omul, însă, poate să se abţină, dacă aşa doreşte, chiar având o masă plină cu bunătăţi înaintea lui. Dar, cineva ar putea spune, oare leii din groapa în care profetul Daniel a fost aruncat, deoarece nu a vrut să facă ceva împotriva conştiinţei lui, ascultând de regele păcătos şi jignindu-L pe Dumnezeu, după cum citim în Sfânta Scriptură (Daniel, 6:16) nu s-au abţinut să îl mănânce, cu toate că erau chinuiţi de foame ? Da, dar leii aceia nu au făcut asta prin natura lor, ci prin puterea lui Dumnezeu, Care i-a împiedicat: de aceea scăparea lui Daniel din gura lor este un miracol. Este limpede acest lucru, deoarece exact aceiaşi lei i-au sfâşiat imediat în bucăţi pe duşmanii lui Daniel atunci când aceştia au fost aruncaţi în groapa lor.

6. Î: Pentru ce a făcut Dumnezeu oamenii ?

R: Dumnezeu m-a făcut pe mine ca să Îl cunosc, să Îl iubesc şi să Îl slujesc în această lume şi pentru a fi fericit împreună cu El, pentru totdeauna, în lumea viitoare.



Îl cunosc, deoarece noi trebuie mai întâi să cunoaştem ceva pentru ca să putem iubi. La fel este şi cu persoanele. Dacă cineva ne place, atunci îl iubim. Dacă iubim pe cineva, atunci vom încerca să îl servim. Nu ne vom mulţumi să facem doar ceea ce ne cere să facem, ci vom face ceea ce gândim că i-ar face plăcere. La fel stau lucrurile şi în ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu. Mai întâi, trebuie să Îl cunoaştem: să aflăm Cine este El din cărţile de catehism şi alte cărţi de instruire, dar, mai ales, din învăţătura miniştrilor lui Dumnezeu: Sfântul Părinte, episcopii şi preoţii. Dacă Îl vom cunoaşte, atunci Îl vom iubi. Dacă L-am cunoaşte în mod perfect, atunci L-am iubi în mod perfect, prin urmare, cu cât Îl vom cunoaşte mai bine, cu atât îl vom iubi mai mult. Deci, din moment ce este îndatorirea noastră principală să Îl iubim şi să Îl servim pe pământ, înseamnă că este datoria noastră să învăţăm cât mai multe despre El, despre natura Lui, despre atributele Lui, despre legile Lui sfinte. Sfinţii şi îngerii din Cer Îl cunosc pe Dumnezeu atât de bine, încât Îl iubesc şi nu Îl pot ofensa.

Fiecare dintre noi am văzut unele persoane, sau chiar destul de multe, demne de toată admiraţia; şi totuşi nu le-am iubit în mod perfect, deoarece în fiecare caz a existat vreun lucru minor în chipul lor, în felul în care se purtau ori în dispoziţia pe care o arătau, care ar fi putut fi încă îmbunătăţit: vreun mic defect pe care l-am fi vrut suplinit, vreo greşeală sau vreo imperfecţiune pe care am fi vrut-o corectată. Acum, să presupunem că am avea puterea de a aduna toate calităţile bune pe care le găsim la aceste persoane pe care le-am iubit, şi le-am uni într-o singură persoană, în care nu ar mai fi nimic de reproşat, ci totul ar fi perfect şi frumos. Oare nu am iubi o astfel de persoană cu cea mai mare dragoste ? Mai mult, să presupunem că am şti că persoana respectivă ne iubeşte la rândul ei, mai mult chiar decât o iubim noi: oare nu ar fi cea mai mare bucurie să fim, pentru totdeauna, alături de un asemenea prieten ? Ei bine, toate aceste calităţi minunate pe care le vedem în fiinţele create vin de la Dumnezeu şi El Însuşi le are. Toate calităţile bune de pe pământ, împreună cu cele ale îngerilor şi sfinţilor din Cer şi chiar şi cele ale Sfintei Fecioare şi Sf Iosif, dacă ar fi unite într-o singură persoană, şi încă nu ar fi nimic în comparaţie cu bunătatea şi frumuseţea lui Dumnezeu. Deci, cât de bun şi cât de vrednic de iubire trebuie să fie El! Mai mult, să ne gândim că El ne iubeşte cu o iubire mai mare decât cea de care suntem noi capabili ! Prin urmare, să încercăm mai întâi să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, iar apoi în mod sigur Îl vom iubi şi îl vom servi. Nu trebuie să fim satisfăcuţi cu puţinul pe care îl găsim în Catehism, ci, mai apoi, să citim cărţi bune şi, mai ales, să ascultăm predici despre cuvântul Său.

"În această lume": spunem aşa deoarece, dacă nu vom face ceea ce Îi este plăcut Lui în această lume, nu vom putea fi împreună cu El în lumea viitoare. Condiţiile în care vom trăi în lumea viitoare depind în întregime de felul în care ne conducem viaţa în lumea aceasta. Astfel, am descoperit răspunsul la această mare întrebare: care este finalitatea omului, pentru ce a fost creat ?

7. Î: De ce trebuie să ne îngrijim mai mult: de suflet sau de trup ?

R: Trebuie să ne îngrijim mai mult de suflet.

8. De ce trebuie să ne îngrijim mai mult de suflet ?

R: Trebuie să ne îngrijim mai mult de suflet decât de trup, deoarece, dacă ne pierdem sufletul, Îl pierdem pe Dumnezeu şi pierdem fericirea veşnică.

Orice om înţelept are mai mare grijă de lucrurile cele mai de preţ ale sale. Dacă o fată ar avea 1000 de lei într-o poşetuţă care valorează 10 lei, toată lumea ar considera adevărată nebunie să arunce conţinutul de 1000 de lei din teama de a nu pierde poşeta da 10 lei. Cu atât mai mare este nebunia cuiva care îşi aruncă sufletul din drag de a avea confort trupesc sau ca să-şi mulţumească o pornire sau înclinaţie păcătoasă. Unde va fi sufletul, acolo va fi şi trupul; de aceea trebuie, într-o anumită măsură, să uităm de trup şi să facem tot posibilul să fim siguri că sufletul va fi în Cer.

Dacă un băiat care se joacă cu zmeul ar lăsa ca zmeul să fie rupt în bucăţi ca să-i păstreze coada, îndreptându-şi atenţia mai degrabă asupra cozii decât asupra zmeului însuşi, am avea mari dubii asupra isteţimii lui. Dacă ar avea grijă ca zmeul să câştige o cât mai mare înălţime în cer, departe de orice pericol, atunci şi coada zmeului ar avea şansele cele mai mari să fie în siguranţă. Atunci, chiar de coada s-ar agăţa de ceva, ar fi mai uşor de eliberat cu zmeul în zbor. Dar la ce ar putea folosi o coadă de zmeu salvată, dacă zmeul însuşi este pierdut şi distrus ? În acelaşi fel: ce-i foloseşte trupului dacă sufletul este pierdut ? Să ne amintim că avem un singur suflet. Deci, să ne îngrijim să salvăm sufletul nostru, şi atunci şi trupul va fi salvat, cu alte cuvinte vom fi salvaţi în întregime; deci, nu se poate ca să ne salvăm sufletul şi să ne pierdem trupul: fie vor fi salvate amândouă, fie niciunul dintre acestea.

9. Î: Ce trebuie să facem pentru a ne salva sufletele ?

R: Pentru a ne salva (= mântui) sufletele, este necesar să Îl venerăm pe Dumnezeu prin credinţă, speranţă şi iubire: adică, trebuie să credem în El, să sperăm în El şi să Îl iubim din toată inima noastră.

"Să îl venerăm" înseamnă să-L onorăm ca pe Dumnezeu. Noi onorăm persoane pentru valoarea şi excelenţa lor. Dumnezeu este deasupra oricărei excelenţe, de aceea Îi acordăm cele mai mari onoruri, deosebite de cele pe care le acordăm altor persoane nu numai în grad, ci şi în fel: acordăm onoruri divine Lui şi numai Lui. El este deasupra noastră nu numai prin valoare şi excelenţă, ci şi prin natură, aşa cum noi suntem deasupra animalelor prin natură. Vorbind despre venerare, teologii, în general, disting trei tipuri: latria este adorarea, datorată numai lui Dumnezeu, pe care nu o putem transfera asupra nici unei creaturi fără a săvârşi păcatul idolatriei; dulia este venerarea secundară pe care o acordăm sfinţilor şi îngerilor, care sunt prieteni speciali ai lui Dumnezeu; hyperdulia, sau supravenerarea, pe care o acordăm Sfintei Fecioare, ca înălţându-se mai sus decât orice creatură a lui Dumnezeu. Această supravenerare este mai mult decât venerarea acordată sfinţilor, dar infinit mai puţin decât adorarea pe care o dăm lui Dumnezeu. Îi arătăm lui Dumnezeu această onoare specială, nepunând niciodată la îndoială ceea ce El ne-a revelat (deci: prin credinţă), aşteptând ca pe un lucru sigur împlinirea a ceea ce El ne-a promis (deci, prin speranţă) şi, în fine, iubindu-L mai mult decât orice pe lume (deci, prin iubire).

Dar cineva ar putea spune: "cred că îmi iubesc părinţii mai mult decât pe Dumnezeu!" Aşa să fie oare ? Să presupunem că mama ne-ar porunci să comitem un act păcătos (un lucru pe care nici o mamă bună nu ar trebui să îl facă), prin urmare am avea de ales între o ofensă adusă ei şi o ofensă adusă lui Dumnezeu Atotputernicul. Deşi ne iubim mama foarte mult, într-un astfel de caz, dacă vom prefera să o nemulţumim mai degrabă decât să facem păcatul care Îl nemulţumeşte pe Dumnezeu, vom dovedi că Îl iubim mai mult pe Dumnezeu. Mulţi oameni care îşi iubesc foarte mult părinţii, preferă să îi părăsească atunci când simt chemarea specială a consacrării vieţii lor în serviciul lui Dumnezeu, în anumite comunităţi religioase, astfel arătând iubirea mai mare pe care o au faţă de El. Iubirea faţă de Dumnezeu este altfel decât faţă de oameni, este o iubire mai mult intelectuală decât sentimentală; deci, dacă nu este măsurată prin intensitatea simţămintelor, cum putem şti că Îl iubim pe El mai mult decât pe oameni ? Putem şti acest lucru prin hotărârea noastră de a nu Îl jigni pentru nimeni şi pentru nimic în lume, oricât de drag ne-ar fi altcineva, ca şi prin dispoziţia noastră de a Îl asculta şi de a-L servi înaintea oricui.

10. Î: Cum putem cunoaşte în ce anume trebuie să credem ?

R: Putem cunoaşte lucrurile în care trebuie să credem de la Biserica Catolică, prin care Dumnezeu vorbeşte cu noi.

Prin "Biserica Catolică", aici, înţelegem papa, conciliile, episcopii şi preoţii care au rolul de a învăţa în Biserică.

11. Î: Unde putem găsi principalele adevăruri pe care Biserica Catolică le învaţă ?

R: Putem găsi principalele adevăruri pe care Biserica Catolică le învaţă în Crezul Apostolic.

Spunem "principale", deoarece Crezul Apostolic nu conţine într-un fel explicit toate adevărurile în care trebuie să credem. De exemplu, nu găsim nimic despre Taina Sfintei Împărtăşanii, nici despre Imaculata Concepţie a Sfintei Fecioare, nici despre infailibilitatea papală; totuşi, trebuie să credem aceastea, precum şi alte articole de credinţă care nu apar în Crezul Apostolic. Conţine numai "adevărurile principale" şi nu "toate adevărurile" de credinţă.

12. Î: Spuneţi Crezul Apostolic.

R:
Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul,
Creatorul cerului şi al pământului.
Şi în Isus Cristos, Fiul său unic, Domnul nostru,
care s-a zămislit de la Duhul Sfânt,
s-a născut din Maria fecioară;
a pătimit sub Ponţiu Pilat,
s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat;
s-a coborât în iad,
a treia zi a înviat din morti;
s-a suit la ceruri,
şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul;
de unde are să vie să judece pe cei vii şi pe cei morţi.
Cred în Duhul Sfânt;
Sfânta Biserică Catolică;
împărtăşirea Sfinţilor,
iertarea păcatelor;
învierea morţilor
şi viaţa veşnică.
Amin.

Concordat cum originale

« Lecţia precedenta | Lecţia urmatoare »
Cuprins

© Asociatia Pentru Merit. Reproducerea permisa. | Site-uri partenere | Design 1Webdesign.net