Lecţia 8: Despre patimile, moartea, învierea şi înălţarea Domnului nostru.


Patimile, adică suferinţele teribile ale Domnului nostru, au început la Cina cea de Taină şi au luat sfârşit cu moartea Sa. Joi seara, Domnul nostru a şezut, pentru ultima dată, împreună cu apostolii Săi iubiţi. Vorbise, mâncase, trăise împreună cu ei timp de mai bine de trei ani, iar acum lua ultima Sa masă cu ei, înainte de moartea Sa. El le-a spus atunci în ce fel urmează să sufere şi le-a spus că unul dintre ei Îl va trăda. Ei au fost foarte tulburaţi, pentru că doar Iuda ştia despre cine era vorba.

78. Î: Care au fost suferinţele lui Isus Cristos?

R: Isus Cristos a îndurat: sudoraţia hemoragică, o crudă biciuire, încoronarea cu spini şi crucificarea.

După Cina cea de Taină, Domnul nostru a mers cu apostolii Săi într-un loc aflat imediat în afara Ierusalimului, oraş de care era despărţit printr-un pârâu. El le-a spus celor trei apostoli: Petru, Iacob şi Ioan să stea la intrarea în acel loc să vegheze şi să se roage, în timp ce El a înaintat mai departe în Grădina Măslinilor, sau Ghetsemani, după cum se numea acel loc şi, aruncându-se la pământ, s-a rugat stăruitor şi intens; apostolii au adormit.

Noi vedem adesea oameni care se află într-o mare supărare sau spaimă că se acoperă cu o transpiraţie rece. Agonia din grădină a Domnului nostru a fost atât de intensă, încât picături mari, nu de sudoare, ci de sânge, au ieşit din fiecare por şi s-au scurs pe pământ.

Sunt trei motive pentru care a avut loc această agonie înspăimântătoare:
  1. Cunoaşterea limpede şi sigură a suferinţelor care urmau să fie suportate în curând. Dacă ar urma să fim daţi morţii chiar mâine şi am cunoaşte exact felul morţii noastre şi suferinţa pe care va trebui să o îndurăm, cât de mare va fi teama noastră! Domnul nostru, cunoscând toate lucrurile, cunoştea în detaliu ce urma să sufere. Mai mult decât atât, suferinţa Lui a fost mai mare decât ar putea fi a noastră, chiar dacă am suferi o moarte de acelaşi fel: aceasta, doarece trupul Său era perfect, prin urmare mai susceptibil faţă de durere în comparaţie cu al nostru. O rană a ochiului, din cauză că aceasta e o parte mai delicată şi sensibilă a trupului, ne provoacă o durere mai mare decât o rană a piciorului sau mâinii. Deci, toate părţile trupului Domnului nostru fiind atât de sensibile şi perfecte, putem cu greu să ne imaginăm torturile înspăimântătoare la care Domnul nostru a fost supus; numai gândul la ele I-a provocat asemenea agonie.
  2. Păcatele trecute, prezente şi viitoare ale tuturor oamenilor. El cunoaştea toate lucrurile, aşa cum am spus şi, privind spre lume înapoi în timp, ştia toate păcatele comise cu gândul, cuvântul şi fapta, din timpul lui Adam şi până la El: vederea tuturor acestor ofense împotriva Tatălui Său era de o mare tristeţe.
  3. Privind înainte a văzut cât de puţine persoane vor trage folos din toate suferinţele pe care era pe cale să le îndure. El a văzut toate păcatele care vor fi comise din momentul morţii Sale până la sfârşitul lumii. Ne-a văzut şi pe noi păcătuind, şi pe toţi ceilalţi. Nu este nimic de mirare că a suferit atât de mult în acea grădină. Suferinţa acelei nopţi este numită "agonia Domnului nostru din Grădina Ghetsemani".
În acea noapte, Iuda, care Îl vânduse duşmanilor Săi, a venit cu o ceată numeroasă formată din soldaţi şi popor, cu săbii şi cu bâte, să Îl ia prizonier pe Domnul nostru. El nu a încercat să le scape, ci a stat aşteptându-i, deşi toţi apostolii Săi, care promiseseră să rămână cu El, au fugit. Apoi, soldaţii L-au dus pe Mântuitorul nostru la locuinţa preotului şef. Mai apoi i-au adunat pe preoţi şi au făcut un fel de proces, găsindu-l vinovat şi condamnându-l la moarte. Dar, în acea vreme, evreii nu aveau puterea, potrivit legii, să execute oameni. Deci, L-au trimis pe Domnul nostru la Pontius Pilat, guvernatorul roman, ca să îl condamne, pentru că ei erau sub puterea romanilor. Evreii au acţionat contrar legii lor în procesul Domnului nostru. Ei (1) L-au judecat noaptea şi (2) nu I-au permis martori ai apărării, ci chiar au folosit martori mincinoşi care să depună mărturie împotriva Sa, deci au acţionat contrar legii şi dreptăţii. Dimineaţa, devreme, L-au trimis la Pilat, care a poruncit să fie biciuit. Atunci au smuls hainele de pe El, L-au legat de mîini de un stâlp de piatră şi soldaţii L-au biciuit. Biciurile folosite de romani erau din piele împletită, cu bucăţi de os, fier sau oţel prinse în împletitură, astfel încât fiecare lovitură să lase carne deschisă. Este foarte probabil că acest fel de bici a fost folosit împotriva Domnului nostru, până ce fiecare porţiune a corpului Său a fost lovită şi însângerată, apoi L-au îmbrăcat la loc.

Când o haină e pusă peste o rană proaspătă, sângele se va închega în aceasta şi va face ca haină să devină aderentă de carnea sfârtecată. Hainele Domnului nostru, astfel saturate cu sângele Său, au devenit aderente de trupul Său rănit, iar când au fost smulse din nou au provocat dureri de nedescris. Apoi, soldaţii, deoarece Mântuitorul spusese că El este rege - cu înţelesul de rege spiritual - L-au dus într-o încăpere mare, unde şi-au bătut joc de El. I-au făcut o coroană cu spini mari şi ascuţiţi, au aşezat-o pe capul Său şi au înfipt-o până la nivelul sprâncenelor folosindu-se de un băţ cu care au lovit-o: fiecare lovitură făcând ca spinii să se adâncească în pielea capului şi făcând ca sângele să se scurgă pe sfânta Sa faţă. Apoi, din nou au dat jos hainele, deschizându-i rănile dureroase. Deoarece regii purtau haine de culoare purpurie, L-au îmbrăcat cu o haină veche de purpură, făcându-L rege în batjocură. Treceau prin faţa Lui şi îngenunchiau, luându-L în râs. L-au lovit peste faţă şi L-au scuipat, şi totuşi Domnul nostru răbdător nu a scos un cuvânt ca să se plângă. Apoi L-au îmbrăcat din nou cu hainele Sale, iar Pilat a întrebat poporul ce să facă cu El, iar poporul a strigat: "Răstigneşte-L!". Era atunci vineri dimineaţa, probabil orele 10 sau 11. Au făcut o cruce din grinzi groase, I-au aşezat-o pe umeri şi L-au forţat să o ducă spre Calvar, locul execuţiei, aflat chiar în afara oraşului, deoarece nu era permisă nici o execuţie în oraş. Domnul nostru nu mâncase nimic de joi seara şi, după toate câte le suferise şi după pierderea de sânge, trebuie să fi fost foarte slăbit vineri la orele 11. Fiind slăbit, a căzut de mai multe ori sub povara Crucii. Suferinţa Sa a fost şi mai mare văzând-o pe Sfânta Sa Maică privindu-L. Ajungând pe Calvar, I-au luat hainele şi le-au rupt şi L-au fixat în cuie pe Cruce, bătând cuiele prin palmele şi picioarele Sale. Aceasta s-a întâmplat în jurul orei 12. De la 12 la 3 după amiaza, Domnul nostru a atârnat pe Cruce, cu o mare mulţime dintre duşmanii Săi bătându-şi joc şi spunând cuvinte grele. Până şi cei doi tâlhari care erau crucificaţi odată cu El L-au insultat, deşi unul dintre ei s-a căit şi a fost iertat înainte de moarte. Biata Maică a Domnului şi câţiva dintre prietenii Săi stăteau la o mică distanţă şi au fost martori la tot ce se întâmpla. Când Domnului nostru I S-a făcut sete, cei care Îl executau i-au dat să bea oţet. La ora 3 a murit şi a fost un cutremur şi o întunecare, încât oamenilor li s-a făcut frică.

Poate că veţi întreba: cum au putut acei soldaţi să fie atât de cruzi? Ei erau romani, iar în acele vremuri erau oameni, care se numeau gladiatori şi care obişnuiau să lupte cu săbii înaintea împăratului şi a poporului adunat, aşa cum fac astăzi actorii, spre distracţia audienţei. Oameni care se puteau bucura de asemenea scene cu oameni care se hăcuiau unii pe alţii în lupte pe viaţă şi pe moarte, cu greu puteau fi mişcaţi văzând pe cineva biciuit. De asemenea, în anii de început ai creştinismului, în timpul persecuţiilor, împăraţii obişnuiau să dea poruncă să fie aruncaţi creştinii în faţa animalelor sălbatice, în prezenţa poporului care aplauda aceste scene oribile. Astfel de oameni, care văzuseră de atâtea ori execuţii, nu erau de loc deranjaţi de încă o execuţie, chiar făcută în cea mai terbilă formă.

79. Î: În ce zi a săptămânii a murit Cristos?

R: Cristos a murit în Vinerea Mare.

"Vinerea Mare" se numeşte, de atunci, astfel.

80. Î: De ce se numeşte acea zi "Mare", dacă în acea zi Cristos a suferit o moarte atât de chinuitoare?

R: Numim "Mare" acea zi în care Cristos a murit, fiindcă El, prin moartea Sa, a arătat marea Sa iubire pentru oameni şi a împlinit actul Răscumpărării.

81. Î: Unde a murit Cristos?

R: Cristos a murit pe Muntele Calvar.

"Muntele Calvar" este un mic deal în afara Ierusalimului. În fiecare oraş exista o închisoare sau un loc special în care criminalii erau executaţi. Dar, deoarece marele Templu al lui Dumnezeu se afla în Ierusalim, oraşul însuşi era numit Oraşul lui Dumnezeu, fiindcă în Templu, Dumnezeu vorbea preoţilor în Sfânta Sfintelor. Templul era împărţit în două părţi: una dintre ele, oarecum asemenea corpului principal din bisericile noastre, se numea Sfânta, iar cealaltă, în care se păstra Chivotul Legii, se numea Sfânta Sfintelor. Avea aproximativ aceeaşi relaţie cu Templul pe care o are la noi altarul şi sanctuarul cu biserica. Chivotul Legii era o cutie de circa patru picioare lungime, două picioare şi jumătate înălţime şi două picioare şi jumătate lăţime, alcătuită din lemn nobil şi superb ornată cu aur. În interiorul ei se aflau tablele de piatră pe care erau scrise Poruncile lui Dumnezeu, precum şi toiagul pe care Aaron - fratele lui Moise - l-a prefăcut într-un şarpe în faţa regelui Faraon, o cantitate din mana cu care poporul a fost hrănit în mod miraculos în timpul călătoriei sale de 40 de ani prin deşert, când a fugit din Egipt. Toate aceste lucruri erau simboluri ale religiei adevărate. Chivotul însuşi era simbol al tabernacolului, iar mana preînchipuia Sfânta Euharistie. Sfânta Sfintelor era ascunsă poporului de un văl. Numai Marele Preot avea permisiunea să intre în acel loc sacru şi numai o dată într-un an. Vălul, numit Vălul Templului, care ascundea acea Sfântă a Sfintelor, deşi lucrurile menţionate mai sus nu se mai aflau acolo, a fost sfâşiat când Domnul nostru a murit pe Cruce (Matei, 27:51); deoarece după moartea Sa nu mai era nevoie de simboluri: după moartea Sa avem tebernacolul însuşi şi adevărata mană, adevărata pâine cerească, adică Trupul Mântuitorului nostru.

Vălul a fost înlăturat şi pentru a arăta că Dumnezeu nu va ma rămânea în Templu, ci se va afla în viitor numai în Biserica Creştină. În baza tuturor acestor lucruri, deci, Ierusalimul se va numi Oraşul Sfânt şi nici un criminal nu va mai fi executat acolo, ci va fi dus pe Calvar, care se traduce ca locul tigvelor, acolo fiind executat. Să ne îndreptăm atenţia asupra următorului lucru: dacă evreii arătau un atât de mare respect şi deferenţă pentru Chivotul ce conţinea numai simbolurile Sfântului Sacrament, cum ar trebui să ne purtăm în prezenţa tabernacolului de pe altar, care conţine însuşi Sfântul Sacrament!

82. Î: Cum a murit Cristos?

R: Cristos a fost fixat cu cuie pe o cruce şi a murit răstignit între doi tâlhari.

"Doi tâlhari," pentru că cei care L-au omorât s-au gândit că aceasta ar face ca moartea Lui să fie mai vrednică de dispreţ, făcându-L egal criminalilor de drept comun. Unul dintre cei doi tâlhari, numit tâlharul penitent, s-a căit pentru păcatele lui şi a primit de la Domnul nostru iertarea înainte de moartea sa. Celălalt tâlhar a murit în păcat. Scriitorii sfinţi ne spun că unul dintre cei doi tâlhari a fost mântuit pentru a se da bieţilor păcătoşi speranţă şi pentru a-i învăţa că ei îşi pot salva sufletul în chiar ultimul moment al vieţii lor, cu condiţia să le pară din inimă rău pentru păcatele lor şi să implore iertarea lui Dumnezeu pentru ele. Celălalt tâlhar a rămas şi a murit impenitent, pentru ca păcătoşii să se teamă să amâne convertirea lor până în ultimul ceas înainte de moarte, astfel având prezumţia nesăbuită a îndurării lui Dumnezeu. Persoanele care, cu voinţă, amână convertirea lor şi căinţa pentru ultimul moment, trăind vieţi rele cu speranţa unei morţi bune, pot să nu primească harul de a se căi în ultimul moment, ci pot, aşa cum a făcut nefericitul tâlhar, să moară aşa cum au trăit: în stare de păcat.

83. Î. Pentru ce Cristos a suferit şi a murit?

R: Cristos a suferit şi a murit pentru păcatele noastre.

Nu era necesar pentru Mântuitorul nostru să sufere atât de mult, dar a făcut-o pentru a ne arăta cât ne mult El ne-a iubit şi cât de mare valoare pune pe sufletele noastre. Vai! Noi nu dăm sufletelor noastre valoarea pe care Cristos a dat-o, uneori le vindem pentru o simplă iluzie: o plăcere de o clipă. Ce păcat!

84. Î: Ce lecţie ne oferă suferinţele şi moartea lui Cristos?

R: Din suferinţele şi moartea lui Cristos învăţăm marele rău al păcatului, cât de mult Dumnezeu îl urăşte şi necesitatea satisfacţiei pentru el.

Învăţăm "marele rău al păcatului" şi din mizeria pe care a adus-o lumii; "cât de mult Dumnezeu urăşte păcatul" din pedeapsa pe care a dat-o îngerilor răi şi primilor noştri părinţi pentru el şi, în fine, "necesitatea satisfacţiei" din aceea că Dumnezeu a permis iubitului şi unicului Săi Fiu să sufere moartea pentru păcatele altora.

85. Î: Unde s-a dus sufletul lui Cristos după moartea Sa?

R: După moartea lui Cristos, sufletul Său a coborât la iad.

86. Î: Sufletul lui Cristos a coborât la iadul celor damnaţi?

R: Iadul în care sufletul lui Cristos a coborât nu a fost iadul damnaţilor, ci un loc sau o stare de odihnă numit Limb, unde sufletele celor drepţi erau în aşteptarea Lui.

Termenul de "iad" a avut mai multe înţelesuri în timpurile mai vechi. Mormântul era, unori, numit iad. Iacob, când a aflat că animale sălbatice l-au devorat pe fiul său Iosif, a spus: "Mă voi duce cu tristeţe în iad". Se referea la mormânt. Limbul nu este acelaşi lucru cu Purgatoriul. Limbul nu mai există acum, sau, dacă există, este numai pentru copiii mici care nu au comis nici un păcat personal şi care au murit fără a fi fost botezaţi. Ei nu vor merge niciodată la Cer să Îl vadă pe Dumnezeu, dar nici nu vor suferi chinuri precum îndură cei din Purgatoriu sau din Iad.

87. Î: Pentru ce Cristos a coborât în Limb?

R: Cristos a coborât în Limb pentru a predica sufletelor care erau închise acolo, adică pentru a le anunţa venirea răscumpărării lor.

88. Î: Unde se afla trupul lui Cristos în timp ce sufletul lui era în Limb?

R: În timpul în care sufletul lui Cristos se afla în Limb, trupul Său se afla în Sfântul Mormânt.

Acest tip de mormânt în care trupul Mântuitorului a fost depus este ca o cameră mică. În el, sicriul nu este acoperit cu pământ aşa cum este în cazul gropilor mortuare, ci este aşezat pe un stativ. Noi numim astfel de locuri cavouri şi le putem vedea în orice cimitir sau mausoleu. Uneori, ele sunt tăiate în lateralul unei ridicături, având intrarea la nivelul terenului, iar alteori sunt construite sub cota terenului. Mormântul în care Domnul nostru a fost aşezat era tăiat din partea laterală a unei stânci mari şi avea drept uşă o stâncă care acoperea intrarea. Domnul nostru nu a fost aşezat într-un sicriu, ci învelit într-o pânză. Era un obicei al evreilor şi al altor popoare din vechime să îmbălsămeze trupurile morţilor, să le învelească în giulgiu şi să le ungă cu mirodenii parfumate (Matei, 27:59). Deci, Maria Magdalena şi alte femei bune au venit dimineaţa devreme să ungă trupul Domnului nostru. Dar, aţi putea întreba: de ce nu au venit vineri seara sau noaptea ? Motivul a fost acesta: ziua la evrei începea la apus, de regulă la aproximativ ora 6 şi se încheia la apusul zilei următoare. Noi numărăm cele 24 de ore ale noastre, adica o zi, de la ora 12 noaptea şi până la ora 12 a nopţii următoare. Deci, la evrei, ora 6 de vineri seara era începutul zilei de sâmbătă. Ei ţineau ziua de sâmbătă, sau Sabat, în loc de Duminică, drept zi a venerării. În acea zi, pe care o respectau cu multă rigoare, nu era permisă nici un fel de muncă, astfel încât nu puteau unge trupul Mântuitorului până ce Sabatul se va fi sfârşit, ceea ce se întâmpla la aproximativ ora 6, adică la apusul zilei de Sâmbătă. Deci, aşa cum ne spune Sf Scriptură, Maria Magdalena şi acele femei purtătoare de miruri au venit dimineaţa foarte devreme, fiindcă erau evreice şi respectau în mod strict legea evreiască. Trebuie să ştiţi că Însuşi Domnul nostru, Sfânta Fecioară, Sf Iosif şi Apostolii erau evrei şi că religia evreiască a fost religia adevărata până la venirea Domnului nostru. Dar era numai o prefigurare şi o promisiune a religiei creştine şi a încetat de a avea orice înţeles sau de a fi religia adevărată atunci când însăşi religia creştină a fost întemeiată de Domnul nostru.

89. Î: În ce zi Cristos a înviat din morţi?

R: Cristos a înviat din morţi, glorios şi nemuritor, în Duminica Paştilor, a treia zi după moartea Sa.

"A înviat" prin propria Sa putere. Aceasta este cea mai mare minune dintre toate pe care Domnul nostru le-a făcut, deoarece tot ceea ce a învăţat este confirmat şi este în legătură cu aceasta. Un miracol este o lucrare care poate fi realizată numai de Dumnezeu, sau de cineva căruia Dumnezeu i-a dat această putere. Dacă cineva realizează o mare minune ca să dovedească ceea ce spune, cuvintele sale trebuie să fie adevărate, deoarece Dumnezeu, care este adevărul infinit, nu ar putea să sancţioneze o minciună, adică nu ar putea ajuta un impostor ca să ne înşele. În acest caz, Domnul nostru a spus că El este Fiul lui Dumnezeu, că El poate ierta păcatele, etc; El a făcut minuni ca să dovedească ceea ce a spus. Prin urmare, El trebuie să fi spus adevărul. Tot aşa, toţi cei pe care Dumnezeu i-a trimis să facă vreo lucrare mai importantă au primit puterea de a face miracole pentru ca poporul să ştie că ei sunt cu adevărat mesageri ai lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cei care pretind, aşa cum s-a întâmplat din când în când în lume, că sunt trimişi de Dumnezeu pentru vreo lucrare mai importantă, dar nu pot aduce dovada convingătoare a misiunii lor, nu trebuie crezuţi. Astfel, când Martin Luther a pretins că este trimis de Dumnezeu ca să refrormeze Biserica Catolică, care exista de aproape 1500 de ani înainte ca el să se fi născut, nu a realizat nici un miracol şi nici nu a adus vreo altă dovadă care să ateste că ar avea o asemenea însărcinare de la Dumnezeu. Prin urmare, nu trebuie crezut.

Dumnezeu a stabilit ca legile naturii să fie permanente. Putem mereu fi siguri că soarele va răsări şi va apune, că focul va arde, etc. Prin urmare, dacă vedem trei bărbaţi tineri introduşi într-un mare furnal pentru topit fără să fie arşi (Daniel, cap 3), vom spune că aceasta este o mare minune, fiindcă în mod natural focul îi va arde dacă Dumnezeu nu îl va fi oprit. De asemenea, apa nu va sta aşezată ca un zid înalt fără nici un dig: va curge mereu şi va umple orice loc gol din jurul ei. Prin urmare, dacă vedem apă stând ca un perete, aşa cum s-a întâmplat la Marea Roşie la porunca lui Moise, şi aşa cum s-a întâmplat în Râul Iordanului, vom spune că e vorba de un miracol. Tot aşa, în toate cazurile în care legile naturii nu lucrează în modul obişnuit, vom spune că un miracol are loc.Astfel, Domnul nostru a realizat mai multe astfel de miracole, de multe ori a suspendat legile naturii, ceea ce numai Dumnezeu poate face, din moment ce numai El le-a stabilit. Domnul nostru a chemat înapoi sufletul în trup după moarte, astfel înviind pe cel mort. El a vindecat bolnavi, a dat vederea orbului, a însănătoşit infirmi, etc, când toate medicamentele şi toate mijloacele naturale au fost fără folos. Ca regulă generală, a realizat aceste lucruri instantaneu şi fără ajutorul remediilor. Deci, minunile Sale dovedesc puterea Sa divină. Din moment ce învierea a fost o mare minune, şi Domnul nostru a realizat-o ca să aducă dovada că El este adevăratul şi unicul Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fi fost adevărat ceea ce El a spus.

"Glorios" Domnul nostru a înviat în acelaşi trup pe care L-a avut înainte de moartea Sa; dar, când a înviat, trupul Său avea calităţi noi: era glorificat. Calităţile unui trup glorificat sunt patru, anume: strălucirea, agilitatea, subtilitatea şi impasibilitatea.
  1. Trupul Său avea strălucire, adică lucea ca o lumină; din el ieşea lumină. Sufletul luceşte prin trup sau îl străluminează. Să ne amintim de Schimbarea la Faţă a Domnului nostru. Într-o zi, el a luat cu el trei dintre apostolii Săi - pe Petru, Iacob şi Ioan - pe un munte înalt (Matei, cap 17) şi, în timp ce vorbea cu ei, dintr-o dată întregul Său corp a început să strălucească precum Soarele. Apoi Moise şi Ilie, doi oameni mari şi sfinţi ai Legii Vechi, au venit şi vorbeau cu El. Apostolii au fost foarte uimiţi şi atât de încântaţi de ceea ce vedeau, încât ar fi vrut să rămână acolo pentru totdeauna. Trupul Domnului nostru, în acel moment, arăta una dintre calităţile unui trup glorificat. Aceiaşi trei apostoli care L-au văzut astfel transfigurat şi care au auzit vocea Tatălui Ceresc spunând "Acesta e Fiul meu iubit," erau prezenţi în grădină în timpul agoniei Domnului nostru. El le-a permis să vadă Schimbarea la Faţă, astfel încât, când Îl vor vedea suferind ca om, să îşi poată aminti că L-au văzut pe munte glorificat ca Dumnezeu.


  2. Agilitatea este proprietatea unui trup glorificat de a se mişca repede dintr-un loc în altul, cu iuţeala fulgerului. După Învierea Sa, Domnul nostru a fost în Ierusalim şi, aproape imediat, a apărut lângă satul Emmaus unde doi dintre discipoli L-au văzut mergând (Luca, cap 24). Ei părăsiseră Ierusalimul după Răstignire, probabil că de frică, şi mergeau împreună vorbind despre ce se petrecuse în zilele patimilor Domnului nostru. Dintr-o dată, Domnul nostru a venit şi a mers şi a vorbit cu ei, dar ei nu L-au cunoscut. Ei i-au cerut să înnopteze în casa lor, fiindcă se lăsase seara. El S-a aşezat să cineze cu ei, şi la cină L-au recunoscut, iar apoi S-a făcut nevăzut, arătând cu această ocazie cea de a doua calitate a unui trup înviat: agilitatea.


  3. Subtilitatea înseamnă că un corp poate să meargă oriunde doreşte şi nu poate fi oprit de lucruri materiale. Poate trece prin uşi sau porţi încuiate şi nici chiar pereţii nu îl pot ţine afară. Trece prin orice, aşa cum lumina trece prin sticlă fără să o spargă. O dată, după învierea Domnului nostru, apostolii erau adunaţi împreună într-o cameră. Fiindu-le încă frică să nu fie daţi morţii, uşile erau bine încuiate. Dintr-o dată, Domnul nostru a stat în mijlocul lor şi le-a spus: "Pace vouă!" (Ioan, 20:19). Ei nu-I deschiseseră uşa ca să intre; nici lemnul, nici piatra nu L-a putut ţine afară: astfel a arătat că trupul Său posedă cea de a treia calitate.


  4. Trupul său avea a patra calitate, anume impasibilitatea, care înseamnă că nu I se mai putea produce suferinţă. Înainte de moartea Sa şi în timpul morţii Sale, Domnul nostru a suferit teribile torturi, după cum ştiţi; dar, după învierea Sa nimic nu Îl mai putea răni sau lovi. Suliţa nu mai putea să îi înţepe coasta, nici cuiele să îi rănească mâinile, ori spinii, pielea capului. La scurt timp după învierea Sa, Mântuitorul le-a apărut apostolilor în vreme ce Toma, unul dintre ei, lipsea (Ioan 20: 24). Când Toma s-a întors, ceilalţi apostoli i-au spus că îl văzuseră pe Domnul înviat dintre morţi, dar el nu îi credea, zicând: "Până când nu voi vedea găurile din mâinile şi picioarele Sale unde erau cuiele şi până când nu voi pune degetul meu pe coasta Sa, nu voi crede". Domnul nostru, Care ştie toate lucrurile, a ştiut şi acesta. A venit din nou, când Toma era de faţă şi i-a spus: "Toma, acuma pune mâna ta pe coasta Mea". Toma a strigat: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!". El a crezut atunci, fiindcă a văzut. Dacă trupul Mântuitorului ar fi fost un trup obişnuit, punerea mâinii în rănile Sale i-ar fi provocat o mare durere, dar trupul acesta era impasibil.
Nu pare foarte ciudat că Toma nu a crezut ceea ce toţi ceilalţi apostoli i-au spus? Dumnezeu a permis asta. De ce? Pentru că, dacă ei er fi crezut cu multă uşurinţă, unii dintre duşmanii Domnului nostru ar fi putut spune că apostolii erau oameni simpli, dispuşi să creadă orice fără nici o dovadă. În acest fel, ei nu pot spune aşa ceva, fiindcă a existat unul dintre apostoli, Toma, care nu a vrut să creadă fără o dovadă de cel mai puternic fel. Altcineva, ne-am putea gândi, ar fi fost mulţumit cu vederea rănilor de pe trupul Mântuitorului nostru; dar Toma nu a vrut să dea crezare nici propriilor lui ochi, el a trebuit, de asemenea, să pipăie înainte de a crede, astfel arătând că apostolii nu s-au înşelat în nimic din ceea ce Domnul nostru a făcut în prezenţa lor, pentru care ei au avut mereu cele mai convingătoare dovezi.

După înviere, în cea din urmă zi, trupurile tuturor celor care se vor duce în Cer vor avea calităţile pe care le-am menţionat, adică vor fi trupuri glorificate.

Vorbind despre rănile Domnului nostru, trebuie spus ce înseamnă stigmatele, dacă vreodată aţi auzit sau citit despre ele. Au existat unele persoane în lume, desigur sfinţi, care au avut pe mâini, pe picioare şi pe coastă răni asemănătoare celor ale Domnului nostru, iar aceste răni le provocau dureri mari. Un exemplu, Sf Francisc de Assisi. Un alt exemplu: până la 1883, adică cu doar câţiva ani în urmă, trăia în Belgia o tânără fată pe nume Louise Lateau, care avea stigmatele. Avem cea mai deplină dovadă despre acest lucru, după cum se poate citi în istorisirea vieţii ei, care acum este publicată. Rănile ei i-au provocat dureri mari şi au sângerat în fiecare zi de vineri timp de mai mulţi ani. Era o croitoreasă cu un trup delicat şi trăia împreună cu mama şi surorile ei într-o sărăcie aproape continuă. A fost mereu de remarcat pentru pietatea ei, pentru răbdarea ei în suferinţă şi caritatea pentru cei bolnavi. Menţionez această tânără fată pentru că a trăit în vremea noastră şi a fost ultima persoană cunoscută a avea stigmatele, sau rănile Domnului nostru. Deci, dacă vreodată auziţi de stigmatele Sf Francisc sau de altele, veţi şti că înseamnă răni asemănătoare cu cele ale Domnului nostru lăsate pe trupul lor într-un fel miraculos. "Nemuritor"- înseamnă că nu va mai muri niciodată, aşa cum vom fi şi noi după Înviere.

"A treia zi". Nu au fost trei zile pline, ci părţile a trei zile. Să presupunem că cineva vă întreabă vineri seara cât este până Duminică. Veţi spune: Duminică e ziua a treia începând de acum. Veţi număra astfel: vineri o zi, sâmbătă două zile şi duminică trei zile. Aşa a fost şi cu Domnul nostru. El a murit vineri la aproximativ ora trei după amiaza şi a rămas în mormânt până duminică dimineaţa.

90. Î: Cât timp a stat Cristos pe pământ după învierea Sa?

R: Cristos a rămas pe pământ patruzeci de zile după învierea Sa, pentru a arăta că El cu adevărat a înviat şi pentru a-i instrui pe apostolii Săi.

După învierea Sa, Domnul nostru a rămas pe pământ patruzeci de zile, dar nu trebuie să ne gândim că a fost vizibil în tot acest timp. Nu. Nu a apărut oricui, ci numai anumitor persoane, şi nici lor nu le-a apărut mereu. El le-a apărut apostolilor şi altora în total de nouă ori. Cel puţin, ştim sigur că a apărut de nouă ori, deşi se poate ca El să fi apărut de mai multe ori. El arătat că "Adevărat a înviat" pentru că El a mâncat cu apostolii Săi şi a vorbit cu ei (Luca 24:42). S-a întâmplat după învierea Sa ca El să sufle asupra lor şi să le dea lor puterea de a ierta păcatele (Ioan, cap 20).

91. Î: După ce Cristos a rămas 40 de zile pe pământ, unde S-a dus?

R: După 40 de zile Cristos S-a urcat la Cer, iar ziua în care El S-a urcat la Cer se numeşte Ziua Înălţării.

În ziua aceea El era pe un munte cu apostolii şi discipolii Săi; în timp ce vorbea cu ei, a început să urce încet şi fără zgomot, aşa cum uneori vedem un balon înălţându-se în aer fără zgomot. S-a urcat tot mai sus şi, în timp ce ei se uitau miraţi la El, norii s-au deschis ca să Îl primească, apoi s-au închis sub El: aceasta a fost ultima misiune a Domnului nostru, ca om, pe pământ. Înălţarea s-a petrecut la 40 de zile după Înviere (Fapte, cap 1).

92. Î: Unde se află Cristos în Cer?

R: În Cer, Cristos şade la mâna dreaptă a lui Dumnezeu Tatăl Atotputernic.

93. Î: Ce trebuie înţeles când spunem despre Cristos că stă de-a dreapta Tatălui?

R: Când spunem despre Cristos că şade de-a dreapta Tatălui, înţelegem următoarele: Cristos, ca Dumnezeu, este în toate egal cu Tatăl Său, iar ca om El se află în cea mai înaltă poziţie în Cer, imediat după Dumnezeu.

Concordat cum originale

« Lecţia precedenta | Lecţia urmatoare »
Cuprins

© Asociatia Pentru Merit. Reproducerea permisa. | Site-uri partenere | Design 1Webdesign.net