Lecţia a 9-a: Despre Sfântul Spirit şi despre coborârea Sa asupra apostolilor


94. Î: Cine este Sfântul Spirit?

R: Sfântul Spirit este cea de a Treia Persoană a Sfintei Treimi.

95. Î: Din cine purcede Sfântul Spirit?

R: Sfântul Spirit purcede de la Tatăl şi de la Fiul.

96. Î: Este Sfântul Spirit egal cu Tatăl şi cu Fiul?

R: Sfântul Spirit este egal cu Tatăl şi cu Fiul, fiind acelaşi Domn şi Dumnezeu.

97. Î: În ce zi Sfântul Spirit a coborât asupra apostolilor?

R: Sfântul Spirit a coborât asupra apostolilor la zece zile după Înălţarea Domnului nostru, iar ziua în care El a coborât la Apostoli se numeşte Duminica Albă sau Cincizecimea. Noi am văzut deja că apostolii au fugit şi le era foarte frică atunci când Domnul nostru a fost luat prizonier. Chiar Petru, şeful apostolilor, care spunea că mai degrabă ar muri decât să-L părăsească pe Mântuitor, s-a dezis de El în mod ruşinos. Doar Sf. Ioan, ucenicul iubit, a stat lângă Cruce, dar fără să opună nici o rezistenţă duşmanilor Domnului. După Răstignire, apostolii, speriaţi de moarte, s-au încuiat într-o cameră. La zece zile după Înălţarea Domnului ei se aflau în camera lor şi se rugau ca de obicei, când, dintr-o dată, au auzit un zgomot ca şi când s-ar fi stârnit un vânt mare, iar apoi au văzut limbi asemănătoare cu limbile lor, doar că erau din foc, care s-a aşezat fiecare pe capul fiecărui apostol prezent (Fapte, cap 2).

Acesta era Spiritul Sfânt venind la ei. Deoarece Sfântul Spirit este un spirit pur fără corp, poate lua orice formă doreşte. Uneori a venit în forma unui porumbel; de aceea, când veţi vedea un porumbel pictat într-o biserică lângă altar, să ştiţi că se află acolo ca să-L reprezinte pe Sfântul Spirit. Nu se poate picta un spirit, de aceea îngerii şi Însuşi Dumnezeu sunt, de regulă, reprezentaţi aşa cum au apărut oamenilor cu anumite ocazii.

"Duminica Albă". Probabil că se numeşte aşa din cauză că în perioadele de început ale Bisericii convertiţii erau botezaţi în ajun, iar după Botez purtau haine albe ca semn al purităţii sufletului după Botez.

"Pentecost" sau "Cincizecimea" înseamnă a 50-a zi, fiindcă această sărbătoare are loc în a 50-a zi după Învierea Domnului nostru. După ce a înviat, El a rămas 40 de zile pe pământ, şi la 10 zile după ce S-a înălţat, Sfântul Spirit a venit.

După ce Sfântul Spirit a coborât asupra apostolilor, aceştia nu au mai fost timizi. Ei au mers cu îndrăzneală pe străzi şi au vestit răstignirea lui Cristos, spunându-le oamenilor cum Fiul lui Dumnezeu, adevăratul Mesia care fusese promis, a fost dat morţii. Mulţi care îi auzeau, credeau şi erau botezaţi. Prima dată în care Sf Petru a predicat în faţa poporului, trei mii de oameni au fost convertiţi (Fapte, 2:41); când toţi apostolii au început să predice, numărul creştinilor creştea cu repeziciune, iar religia creştină a fost, în curând, transmisă în părţi depărtate din lume.

În vremea în care Domnul nostru era dat morţii, evreii celebrau o mare sărbătoare în Ierusalim. Evreii nu erau ca noi sub acest aspect. Noi avem multe biserici şi în fiecare din ele se face sacrificiul, adică se oferă Sfânta Mesă. Evreii aveau un singur templu în care sacrificiul se putea oferi, iar acesta era în Ierusalim. Ei aveau sinagogi sau case de întrunire pe tot cuprinsul ţării, în care se adunau ca să se roage şi să asculte lecturile din Sfânta Scriptură. Dar acolo nu puteau fi oferite sacrificii. De trei ori pe an mergeau la Ierusalim să celebreze marile lor sărbători. Una dintre ele se numea Paştele sau Pessah şi în timpul unei astfel de celebrări Domnul nostru a fost dat morţii, astfel încât erau acolo mulţi oameni din toate părţile ţării, prezenţi la această tristă execuţie. Este timpul să spunem din ce cauză celebrau Paştele. În general, celebrăm o sărbătoare pentru a comemora, sau a ne aminti de vreun mare eveniment, iar evreii celebrau această sărbătoare în amintirea eliberării din sclavia egiptenilor, în care strămoşii lor au suferit vreme de aproximativ două sute de ani. La sfârşitul acestui timp, Dumnezeu l-a trimis pe Moise să îi elibereze. De aceea, ar trebui să ştiţi cine a fost Moise şi ce a făcut ca să elibereze poporul său, de asemenea ar trebui să ştiţi câte ceva din istoria acestui popor, poporul lui Israel, şi cum a ajuns el în Egipt.

La vremea la care ne referim acum, bătrânul patriarh Iacob, nepotul lui Abraham, avea 11 fii - Benjamin, cel de-al doisprezecelea, s-a născut după aceea - iar cel mai tânăr dintre ei se numea Iosif. Iosif era favoritul tatălui lor, de aceea fraţii săi erau geloşi pe el. Fraţii erau păstori şi obişnuiau să ia turmele lor la păscut la mare depărtare de casă, nerevenind decât după mai mult timp. Într-o zi, tatăl l-a trimis pe Iosif la fraţii săi, ca să vadă dacă totul e în regulă. Ei îl urau pe Iosif pentru că tatăl lor îl iubea cel mai mult, iar când l-au văzut că vine ei s-au înţeles să nu îl mai lase niciodată să se întoarcă la tatăl lor (Geneza, cap 37). Intenţionau să îl omoare. În timp ce ei dezbăteau în ce fel să îl omoare (el era în vârstă de doar 16 ani) nişte negustori în drum spre Egipt s-au intersectat cu drumul lor. În acest fel, în loc să-l omoare ei l-au vândut ca sclav acelor negustori. Pe urmă, au luat haina lui Iosif şi au pătat-o cu sângele unui ied, după care au trimis-o bietului şi bătrânului lor tată, spunând că au găsit-o şi făcându-l să creadă că vreun animal sălbatic l-a devorat pe Iosif. Când negustorii au ajuns în Egipt, Potiphar, unul dintre funcţionarii regelui, l-a cumpărat pe Iosif şi l-a adus, ca sclav, în casa sa. Pe când era acolo, Iosif a fost acuzat în mod nedrept de o crimă şi a fost aruncat în închisoare. În timp ce Iosif se afla în închisoare, regele a avut un vis (Geneza, cap 41). El a văzut, în vis, şapte vaci grase ieşind dintr-un râu, urmate de şapte vaci slabe, iar vacile slabe le-au mâncat pe cele grase. De asemenea, i s-au mai arătat şapte spice bogate, urmate de şapte spice seci, iar spicele seci au înghiţit spicele bogate. Regele a fost foarte tulburat de vis şi i-a chemat pe toţi înţelepţii să-i tălmăcească visul, dar ei nu au putut. Apoi, regele a auzit de Iosif, şi a trimis după el. Iosif era un tânăr foarte bun, iar Dumnezeu i-a arătat înţelesul visului. Astfel, Iosif i-a spus regelui că cele şapte spice bogate şi cele şapte vaci grase înseamnă şapte ani de mare abundenţă în Egipt, iar cele şapte spice seci şi cele şapte vaci slabe înseamnă şapte ani de foamete care vor urma, în care toată abundenţa din cei şapte ani de dinainte va fi consumată. De aceea, l-a sfătuit pe rege să construiască hambare mari în timpul anilor de bogăţie şi să adune din recoltă şi să o păstreze pentru anii de foamete. Regele a fost încântat de înţelepciunea lui Iosif şi l-a făcut să fie, după el, cel mai puternic om din împărăţie. I-a dat administrarea generală, astfel încât Iosif însuşi să facă ceea ce a sfătuit să se facă. Câţiva ani mai târziu, a fost o foamete în ţara în care trăia tatăl lui Iosif, aşa încât acesta şi-a trimis fiii, spunându-le să coboare în Egipt, să cumpere grâu (Geneza, cap 42). Ei nu l-au recunoscut pe fratele lor Iosif, dar acesta i-a recunoscut pe ei şi, după ce i-a iertat de ceea ce îi făcuseră, i-a trimis acasă cu mult grâu. După aceasta, tatăl lui Iosif împreună cu fraţii săi au părăsit ţara lor şi au venit să trăiască lângă Iosif, în Egipt. Regele le-a dat pământ bun (Geneza, cap 47), iar ei au trăit în pace şi bucurie. Să învăţăm din această frumoasă întâmplare a lui Iosif că Dumnezeu îi apără pe cei care Îl iubesc şi Îl slujesc indiferent unde se află şi în ce pericol sunt, precum şi în ce fel întoarce intenţiile rele ale duşmanilor lor în binecuvântări pentru ei.

După moartea lui Iosif şi a fraţilor săi, urmaşii lor au ajuns foarte numeroşi şi noul rege al egiptenilor a început să-i persecute (Exodul, cap 2). El le-a impus cele mai grele munci şi i-a tratat în mod crud. A poruncit ca toţi copiii lor de parte bărbătească să fie, îndată după naştere, aruncaţi în Nil. Cam în această perioadă se naşte Moise (Exodul, cap 2). Mama sa nu a ascultat porunca regelui, ci l-a ascuns vreme de trei luni. Când nu l-a mai putut ascunde, i-a făcut un leagăn din ramuri pentru a-l menţine la suprafaţa apei, l-a pus în acest leagăn pe care l-a aşezat pe suprafaţa apei, trimiţând-o pe o mică soră a lui Moise să meargă să vadă ce se întâmplă cu copilul. Tocmai atunci, fiica regelui venise la scăldat şi, văzându-l pe micuţ, porunci servitorilor să îl aducă la ea. Atunci, sora lui Moise, pretinzând că nu îl cunoaşte, a profitat de prilej şi a întrebat-o pe fiica regelui dacă doreşte să-i procure o doică pentru copil. Prinţesa a fost de acord, astfel încât chiar mama lui Moise a fost adusă şi angajată ca doică a lui. Dar el nu era cunoscut ca fiu al ei, ci ca un copil adoptat de fiica regelui. Când Moise crescu, a devenit ofiţer în armata regelui. Dar, luând partea ţăranilor persecutaţi, l-a ofensat pe rege şi a trebuit să fugă de la palat. S-a dus într-o altă ţară şi a devenit păstor.

În tot acest timp, israeliţii persecutaţi se rugau Dumnezeului cel adevărat să fie salvaţi din sclavia egiptenilor, care erau idolatri. Într-o zi, Moise văzu un tufiş arzând: pe când se apropia de el ca să vadă ce se întâmplă, auzi o voce care i-a cerut să nu se apropie prea mult şi să se descalţe, fiindcă acela este pământ sfânt (Exodul, cap 3). Era Dumnezeu care a apărut în această formă şi i-a vorbit şi Dumnezeu îi poruncise să îşi dea jos încălţările ca semn de respect şi închinare. Când noi vrem să arătăm respect unei persoane sau unui spaţiu, ne scoatem pălăria. Dar poporul acelei ţări, în loc de a-şi da jos pălăriile, obişnuia să îşi scoată încălţările. Era obiceiul ţării şi nu le părea lor ciudat acest lucru. Apoi, Dumnezeu i-a spus lui Moise că El îl va trimite să scape poporul Său din Egipt şi să îl conducă înapoi în ţara sa; El l-a trimis pe Aaron, fratele lui Moise, cu el. Pe urmă, Moise i-a spus lui Dumnezeu că regele Egiptului nu va lăsa oamenii să plece: ce ar fi de făcut în acest caz ? Dumnezeu i-a dat lui Moise două semne, două feluri de miracole să-i arate regelui, astfel încât să ştie că Moise este cu adevărat trimisul Lui. I-a dat putere să prefacă un toiag în şarpe, iar apoi să prefacă din nou şarpele în toiag. De asemenea, i-a dat putere să aducă instantaneu boala pe capul lui şi să o vindece instantaneu (Exodul, cap 4). Dumnezeu Atotputernicul i-a spus să facă aceasta în prezenţa regelui. Atunci, Moise şi Aaron s-au dus la rege şi au făcut ceea ce Dumnezeu le poruncise; când toiagul lui Moise s-a prefăcut în şarpe, magicienii regelui, adică oamenii care fac în mod aparent lucruri miraculoase fie prin iuţimea mâinii, fie prin puterea diavolului, au aruncat toiagele lor pe jos. A fost rândul acestora să se prefacă în şerpi. Aceasta nu înseamnă că s-au prefăcut în mod real în şerpi, ci că diavolul, care le dădea ajutor, a substituit instantaneu toiagele lor şi a pus şerpi reali în locul lor, dar şarpele lui Aaron i-a înghiţit pe aceia (Exodul, cap 7). După aceste semne, regele nu a permis poporului să meargă după Moise; Dumnezeu a făcut posibil ca inima regelui să se învârtoşeze, astfel încât toţi egiptenii să poată să vadă marea lucrare pe care Dumnezeu urma să o facă pentru poporul Său.

După aceasta, Dumnezeu a trimis zece nenorociri ("plăgi") asupra egiptenilor, în timp ce israeliţii - porul lui Dumnezeu - nu au suferit nimic de pe urma acestor plăgi.

Prima plagă a fost sângele. Întreaga apă din ţară s-a prefăcut în sânge (Exodul, cap 7). Regele a trimis după Moise şi a promis că, dacă înlătură această nenoricire, va permite poporului său să plece. Moise s-a rugat Domnului, iar nenorocirea a fost înlăturată. Odată ce primejdia a trecut, inima regelui s-a învârtoşat din nou şi nu şi-a ţinut promisiunea. Aşa cum oamenii aflaţi în boală, în dezastru sau în faţa unui pericol promit, uneori, lui Dumnezeu că vor duce o viaţă îmbunătăţită dacă îi ajută pe ei, iar atunci când sunt salvaţi ei nu îşi ţin promisiunea, tot aşa a făcut şi Faraon. Atunci, Dumnezeu a trimis o altă nenorocire. A doua plagă au fost broaştele. Un mare număr de broaşte au ieşit din râuri şi din lacuri şi au umplut casele egiptenilor intrând în mâncarea lor, în paturile lor, etc. Iarăşi, Regele a trimis după Moise şi a făcut ca şi întâia dată: din nou Moise s-a rugat şi toate broaştele s-au înapoiat în ape ori au murit (Exodul, cap 8). Dar regele iarăşi şi-a învârtoşat inima şi nu şi-a ţinut făgăduinţa. A treia nenorocire a fost un fel de ţânţari (Exodul, cap 8) care au umplut ţara. Să ne închipuim ţara noastră plină de ţânţari atât de numeroşi încât cu greu am putea păşi printre ei: ar fi o plagă îngrozitoare. Aşa cum e acum, doi sau trei ţânţari ne pot provoca o neplăcere considerabilă şi suferinţă: ce s-ar întâmpla dacă ar fi mii de ţânţari de două ori mai veninoşi, fiind trimişi cu scopul de a ne pedepsi ? Astfel, aceşti mici ţânţari trebuie să fi fost o pedeapsă teribilă pentru egipteni.

A patra plagă au fost muştele, care au umplut ţara şi au acoperit totul, spre marele dezgust al poporului. A cincea plagă a fost febra murină, o boală care a îmbolnăvit vitele. A şasea plagă a fost o boală de piele care a izbucnit atât între oameni, cât şi între animale, astfel încât cu greu se mai puteau mişca din cauza durerilor şi chinului. A şaptea plagă a fost grindina, care a căzut sub formă de bucăţi mari şi a distrus toată recolta. A opta plagă au fost lăcustele. Acestea sunt mici animale foarte dăunătoare. Seamănă oarecum cu cosaşii, dar sunt de 2-3 ori mai mari. Zboară şi vin cu milioanele. Apar în ţară în mare număr - o adevărată nenorocire, la fiecare 15 sau 25 de ani, iar fermierii se tem foarte mult de ele. Se hrănesc cu orice păstaie sau frunză verde, prin urmare distrug atât recoltele cât şi copacii. Când lăcustele au invadat Egiptul, Moise, la cererea regelui, s-a rugat, iar Dumnezeu a trimis un vânt puternic care a măturat toate lăcustele şi le-a dus în mare, unde au pierit în apă. A noua plagă a fost o oribilă întunecare vreme de trei zile în ţara Egiptului. A zecea plagă, ultima, a fost cea mai teribilă dintre toate: uciderea primului născut din toată ţara Egiptului. (Exodul, cap 12). Dumnezeu l-a instruit pe Moise să spună israeliţilor din ţară că, într-o anumită noapte, trebuie să ia un miel pentru fiecare familie, să îl omoare şi să stropească cu sângele lui uşorii uşii casei fiecărei familii. Apoi, trebuia să coacă mielul şi să îl mănânce stând în picioare, fiind îmbrăcaţi ca pentru călătorie (Exodul, cap 12). Mielul a fost denumit "miel pascal" şi, după acea, s-a rânduit să fie mâncat în fiecare an, aproximativ în perioada de timp când la noi este timpul pascal, în amintirea acelei întâmplări. În acea noapte, Dumnezeu a trimis un înger prin toată ţara, iar acesta a omorât pe primul născut dintre oameni, ca şi dintre dobitoace în toate casele egiptenilor. Deci, a omorât pe fiul cel mai mare din casă, iar dacă tatăl fusese primul născut din familia sa, a fost la rândul lui omorât şi acelaşi lucru s-a întâmplat cu vitele. Aceasta a fost o teribilă pedeapsă. În fiecare dintre casele egiptenilor era cineva mort, dar nu şi în casele israeliţilor, doarece când îngerul vedea sângele mielului pe uşorii uşii, trecea mai departe şi nu intra în acea casă, de aceea acel eveniment, numit Paşte (=trecere) a fost respectat mereu ca o mare sărbătoare de către poporul lui Dumnezeu. Acest miel pascal a fost o închipuire a Domnului nostru, deoarece aşa cum sângele lui a scăpat pe israeliţi de la moarte, tot aşa sângele Domnului nostru a scăpat şi încă ne scapă de moartea eternă în Iad.

După acea noapte îngrozitoare, Faraon a permis poporului să plece cu Moise, dar, când ajunseseră la Marea Roşie, i-a părut rău că i-a lăsat să plece, şi a ieşit cu o mare armată să îi aducă înapoi. Acolo poporul stătea cu marea în faţă şi cu Faraon şi armata lui venind în spatele lor, dar Dumnezeu i-a înzestrat cu un mijloc de salvare. La porunca lui Dumnezeu, Moise a întins toiagul lui asupra mării, iar apele s-au despărţit şi au rămas precum mari pereţi de o parte şi de alta, încât tot poporul a trecut prin deschizătura dintre ape, păşind pe fundul uscat al mării (Exodul, cap 14).

Faraon a încercat să meargă în urmărirea lor, dar pe când el şi armata lui se aflau pe fundul uscat al mării, între cele două ziduri de apă, Dumnezeu a permis apelor să se închidă deasupra lor şi toţi au pierit înecaţi. Apoi, evreii au început marea călătorie prin deşert, în care au mers timp de 40 de ani. În tot acest timp, Dumnezeu i-a hrănit cu mană. El Însuşi, ca un ghid, a mers cu ei într-un nor, umbrindu-i de arşiţa soarelui ziua şi dându-le lumină noaptea. Dar, veţi întreba: oare era aşa de întins deşertul, încât îţi trebuiau 40 de ani ca să îl traversezi ? Nu. Dar acei oameni, nerecunoscători faţă de tot ceea ce Dumnezeu făcuse pentru ei, au păcătuit împotriva Lui în deşert, aşa încât El a rânduit ca să rătăcească prin deşert până ce o nouă generaţie de oameni s-a ridicat, care aveau să fie îndrumaţi spre pământul făgăduit de către Iosua, urmaşul lui Moise. Din aceasta, putem învăţa o lecţie pentru noi înşine: Dumnezeu îi va pedepsi mereu pe cei care o merită, chiar dacă îi iubeşte şi a făcut adesea lucruri mari ca să îi scape; dar El aşteaptă timpul potrivit pentru pedeapsă.

În vremea aceea, aşa cum am spus, israeliţii se urcau din toate părţile ţării la Templu, în Ierusalim, să celebreze Paştele din fiecare an. În timpul unei astfel de celebrări Domnul nostru a fost dat morţii şi în timpul unei alte sărbători Sf. Petru predica oamenilor după moartea Mântuitorului. El vorbea într-o singură limbă, şi totuşi fiecare dintre ascultători l-a înţeles în limba lui, fiecare a auzit vorbindu-se limba lui (Fapte 2: 6). Acest lucru s-a numit "darul vorbirii în limbi" şi a fost dat Apostolilor atunci când Spiritul Sfânt a venit asupra lor. Spre exemplu, dacă fiecare dintre voi aţi fi venit dintr-o ţară diferită şi nu aţi fi înţeles nici o altă limbă decât aceea a ţării din care veniţi, iar eu aş da instrucţiunile numai în engleză, atunci, dacă fiecare ar gândi că am vorbit în limba lui: în germană, franceză, spaniolă, italiană etc şi m-ar înţelege, aş avea ceea ce se numeşte darul vorbirii în limbi şi ar fi o mare minune, aşa cum a fost când această putere s-a coborât asupra Apostolilor. În primele timpuri ale Bisericii, Dumnezeu a făcut mai multe minuni decât face acum, fiindcă acum nu mai sunt atât de necesare. Aceste miracole s-au făcut numai pentru a face Biserica mai bine cunoscută şi pentru a dovedi că ea este adevărata Biserică, având putere şi autoritate de la Dumnezeu. Acest lucru poate fi acum cunoscut şi văzut în ţările creştine fără ajutorul miracolelor. Aceste daruri speciale, aşa cum e darul limbilor, au fost date unora dintre primii creştini de către Spiritul Sfânt, când primeau Confirmarea; dar nu erau o parte a Confirmării şi nici nu erau necesare ei, ci numai ca să arate puterea religiei adevărate. Cei care l-au auzit pe Sf. Petru vorbind, când s-au întors în ţările lor, au spus ceea ce au văzut şi au auzit şi, în acest fel, conaţionalii lor au fost pregătiţi pentru a primi Evanghelia când Apostolii au venit să o predice.

98. Î: În ce fel a coborât Spiritul Sfânt asupra Apostolilor ? R: Spiritul Sfânt a coborât asupra Apostolilor în forma limbilor de foc. 99. Î: Cine a trimis Spiritul Sfânt asupra Apostolilor ? R: Domnul nostru Isus Cristos a trimis Spiritul Sfânt asupra Apostolilor. 100. Î: De ce Cristos a trimis Spiritul Sfânt ? R: Cristos a trimis Spiritul Sfânt ca să sanctifice Biserica Sa, să îi lumineze şi să îi întărească pe Apostoli, să le dea putinţa de a predica Evanghelia. "A sanctifica", a face mai sfânt prin harul (graţia) pe care El o oferă membrilor Bisericii. "A lumina": Apostolii nu au înţeles foarte bine fiecare lucru pe care Domnul nostru i-a învăţat pe când era cu ei; dar, după ce Sfântul Spirit a venit asupra lor, ei au înţeles în mod perfect şi şi-au amintit multe lucruri pe care Domnul nostru le spusese lor şi au înţeles sensul fiecărui lucru. Profeţii prevestiseră că atunci când va veni Mesia (Cristos), El va aduce toată lumea sub puterea Lui. Profeţii au avut în vedere un sens spiritual, dar cei mai mulţi dintre oameni au înţeles că El urmează să fie un mare general, cu armate puternice, care va supune toate naţiunile pământului şi le va aduce sub autoritatea evreilor. Noi ştim că ei gândeau că marele regat pe care El îl va întemeia pe pământ va trebui să fie un regat temporal din multe spuse şi din multe acţiuni ale lor. Într-o zi, mama a doi dintre Ucenicii Domnului nostru a venit să îl întrebe dacă, atunci când va întemeia regatul Său pe pământ, le va conferi fiilor ei poziţii de onoare şi îi va aşeza în locuri de înaltă autoritate (Matei, 20: 20). Domnul nostru i-a spus ei că nu a înţeles ceea ce cere. Aceasta arată că până şi unii dintre Apostoli, nemaivorbind de popor, nu au înţeles pe deplin natura misiunii Domnului pe pământ, nici natura regatului Său, Biserica. Deseori, când El vorbea poporului, Apostolii Îl întrebau ce vor să spună cuvintele Lui (Luca, 8: 9). Dar, după ce Spiritul Sfânt a venit, ei au fost luminaţi şi au înţeles totul fără dificultate.

"Să îi întărească": după cum am menţionat deja, mai înainte de venirea Spiritului Sfânt, ei erau timizi şi se temeau să nu fie arestaţi, dar după aceea au ieşit în lume cu îndrăzneală şi au predicat tot ceea ce învăţaseră de la Domnul nostru. Ei au fost adeseori luaţi prizonieri şi au fost biciuiţi, dar nu a contat: erau tari în credinţa lor şi au putut suferi orice pentru Cristos după luminarea şi întărirea lor de către Spiritul Sfânt. În final, ei toţi, cu excepţia Sf. Ioan, au fost daţi morţii pentru credinţa lor sfântă. Sf. Pentru şi Sf. Paul au fost răstigniţi la Roma în jurul anului 65, adică la aproximativ treizeci şi doi de ani după moartea Domnului nostru1. Sf Iacob a fost decapitat prin ordinul Regelui Irod. Sf. Ioan a trăit cel mai mult şi a fost singurul dintre Apostoli care nu a fost trimis la moarte, cu toate că a fost aruncat într-un mare vas de ulei încins, de unde a fost salvat în mod miraculos. În mod sigur, prin moartea lor pentru credinţă, Apostolii au demonstrat că nu au fost impostori sau ipocriţi. Ei trebuie să fi crezut cu adevărat ceea ce au predicat, altfel nu şi-ar fi dat viaţa. Ei au fost siguri asupra a ceea ce au predat, aşa cum am văzut când am vorbit de Sf. Toma.

101. Î: Spiritul Sfânt va însufleţi Biserica pentru totdeauna ?

R: Spiritul Sfânt va însufleţi Biserica pentru totdeauna şi o va ghida pe calea sfinţeniei şi adevărului. "Va însufleţi", adică va rămânea mereu cu noi.

Note:
1 În realitate, Sf Petru a fost răstignit, în timp ce Sf. Paul a fost omorât prin decapitare.(n. trad.)

Concordat cum originale

« Lecţia precedenta | Lecţia urmatoare »
Cuprins

© Asociatia Pentru Merit. Reproducerea permisa. | Site-uri partenere | Design 1Webdesign.net