Lecţia 10: Despre efectele răscumpărării


102. Î: Care sunt principalele efecte ale răscumpărării ?

R: Principalele efecte ale răscumpărării sunt două: satisfacţia justiţiei lui Dumnezeu prin suferinţele şi moartea lui Cristos şi câştigarea harului pentru oameni.

Un efect este ceea ce e cauzat de altceva. Dacă am aşeza o semnalizare de pericol pe o cale ferată întreruptă, efectul va fi prevenirea distrugerii trenului, iar cauza va fi aşezarea semnalului. Multe efecte pot decurge dintr-o singură cauză. În exemplul nostru, să privim toate efectele bune care pot urma aşezării semnalului: maşinile nu sunt distruse, pasagerii nu sunt omorâţi, şinele nu sunt smulse de la locul lor, etc.
Deci, răscumpărarea are două efecte, respectiv satisfacerea adusă lui Dumnezeu pentru ofensele aduse Lui prin păcatele oamenilor şi meritarea harului pentru a fi folosit în beneficiul nostru.

103. Î: Ce se înţelege prin har ?

R: Harul (=graţia) este un dar supranatural acordat nouă, prin meritele lui Isus Cristos, pentru salvarea noastră.

"Supranatural" înseamnă deasupra naturii. "Un dar": ceva ce Dumnezeu nu ne datorează. El nu ne datorează nimic, la drept vorbind. Sănătatea, talentele şi lucruri de felul acesta dunt daruri naturale şi aparţin naturii noastre umane. Dar harul este ceva deasupra naturii noastre, dat sufletului nostru. Dumnezeu ne oferă acest dar în baza iubirii pe care o are pentru Fiul Său, Domnul nostru care a meritat acest dar pentru noi murind pentru noi. "Merite": Un merit este ceva de ordinul excelenţei sau bunătăţii care îndreptăţeşte pe cineva la onoare şi recompensă. Harul este un ajutor pe care îl primim ca să facem ceva ce Îi este plăcut lui Dumnezeu. Când există ceva în lucrul nostru zilnic pe care nu îl putem face de unii singuri, în mod natural căutăm ajutor: de exemplu, a ridica o anumită greutate mare este un act natural şi nu suprantural, iar ajutorul de care avem nevoie este un ajutor natural. Dar, dacă suntem pe drumul de a face ceva deasupra şi dincolo de natura noastră şi nu îl putem face singuri, trebuie să căutăm nu ajutor natural, ci un ajutor supranatural. Altfel spus, ajutorul trebuie să fie mereu asemenea lucrului care trebuie făcut. Deci, orice lucrare spirituală necesită ajutor spiritual, iar ajutorul spiritual este harul.

104. Î: De câte feluri este harul ?

R: Există două feluri de har: harul sfinţitor şi harul lucrător.

105. Î: Ce este harul sfinţitor ?

R: Harul sfinţitor este acel har care face sufletul sfânt şi plăcut Domnului.

"Sfinţitor", adică ne face sfinţiţi prin curăţarea, purificarea sufletelor noastre. Păcatul face ca sufletul să fie urât şi neplăcut lui Dumnezeu, iar harul îl purifică. Să presupunem că am ceva strălucitor şi frumos care mi-a fost dăruit, un lucru de care nu am avut grijă, ci pe care l-am lăsat să zacă în locuri prăfoase până ce a devenit pătat şi murdar, a pierdut toată frumuseţea lui şi acum pare negru şi urât. Pentru a-i restaura frumuseţea trebuie să îl curăţ şi să îl lustruiesc. Tot astfel, sufletul înnegrit de păcat trebuie curăţat cu harul lui Dumnezeu. Dacă sufletul este în păcat de moarte, adică înnegrit cu totul, atunci harul sfinţitor îi restaurează strălucirea şi îl face plăcut lui Dumnezeu; dar, dacă sufletul este deja strălucitor, chiar dacă e puţin pătat sau întunecat de păcatul venial, atunci harul îl face încă şi mai strălucitor.

106. Î: Cum se numesc acele haruri sau daruri ale lui Dumnezeu prin care noi credem în El, sperăm în El şi Îl iubim ?

R: Acele haruri sau daruri ale lui Dumnezeu prin care credem în El, sperăm în El şi Îl iubim sunt numite virtuţile dumnezeieşti ale credinţei, speranţei şi carităţii.

"Virtiţi." Virtutea este obiceiul de a face binele. Opusul său este viciul, care este obiceiul de a face răul. Noi căpătăm un obicei rău sau un obicei bun atunci când facem acelaşi lucru foarte frecvent. Pe urmă, îl facem cu uşurinţă şi aproape fără să ne gândim; precum un om, de exemplu, care are obiceiul de a înjura şi de a rosti blesteme aproape fără să fie cu gândul la ele. Acest lucru nu îl scuză, ci face ca starea lui să fie mai rea, fiindcă arată că a blestemat foarte des ca să ajungă să facă din acest lucru un obicei. Dacă, totuşi, el se străduieşte să depăşească acest obicei rău şi, fără intenţie, mai rosteşte un blestem când şi când, nu mai este păcat, din moment ce nu doreşte să blesteme şi caută să stăpânească viciul. Un singur act nu înseamnă virtute sau viciu. O persoană care dă de pomană o singură dată nu se poate spune că deţine virtutea carităţii. Un om care înjură o dată pe an nu se poate spune că suferă de viciul înjurăturii. Credinţa, speranţa şi caritatea sunt infuzii ale lui Dumnezeu în sufletele noastre, de aceea le spunem "virtuţi infuze", spre a le deosebi de virtuţile pe care le dobândim.

107. Î: Ce este credinţa ?

R: Credinţa este o virtute divină prin care noi credem în mod ferm adevărurile pe care Dumnezeu le-a revelat.

"O virtute divină" este una care e cerească sau sfântă. Credinţa este obiceiul de a crede mereu tot ceea ce Dumnezeu a revelat şi Biserica învaţă. "Ferm", adică fără cel mai mic dubiu. "Revelat" înseamnă făcut cunoscut nouă. Revelaţia este colecţia tuturor adevărurilor pe care Dumnezeu ni le-a făcut cunoscute. Dar de ce credem ? Deoarece noi vedem în mod limpede adevărul a ceea ce este revelat ? Nu, ci pentru că Dumnezeu îl revelează; noi credem cu toate că nu putem vedea acest adevăr, iar uneori nici nu îl putem înţelege. Dacă l-am vedea pur şi simplu, atunci l-am crede mai degrabă din cauză că l-am vedea decât din cauză că Dumnezeu ni l-a făcut cunoscut. Să presupunem că un prieten ar veni şi ne-ar spune că biserica este în flăcări. Dacă nu ne-a minţit niciodată şi nu ar avea nici un interes să ne mintă, atunci l-am crede. Nu fiindcă am şti despre acel foc, ci fiindcă el ne spune aceasta; dar apoi, când vedem biserica sau citim despre acest incendiu în ziare, avem dovada a ceea ce a spus, dar de crezut, l-am crezut la fel de ferm când ne-a spus pe cât credem după aceea. În acelaşi fel, Dumnezeu ne spune marile Sale adevăruri, iar noi le credem; noi ştim că Dumnezeu, fiind absolut adevărul, nu ne poate înşela şi nici nu poate fi înşelat. Dar, dacă după aceea, prin studiu şi prin raţiune, găsim dovezi că Dumnezeu ne-a spus adevărul, noi nu credem cu o credinţă mai mare, întrucât am crezut mereu fără îndoială, ci studiem mai mult pentru a avea argumente spre a dovedi adevărul revelaţiilor lui Dumnezeu altora, care nu cred. Să presupunem că cineva a fost prezent atunci când prietenul nostru a venit şi ne-a spus că biserica tocmai a ars şi că acel cineva nu îl crede pe prietenul nostru. Ce ar fi de făcut ? Ce-ar fi dacă l-am convinge că ceea ce a spus prietenul nostru e adevărat, arătându-i relatările despre incendiu care apar în ziare? Deci, studiul nu schimbă credinţa noastră, care, aşa cum am spus, nu este dobândită prin studiu, ci este infuzată în sufletul nostru de Dumnezeu. Micul băiat care aude ceea ce Dumnezeu a învăţat şi crede aceste lucruri în mod ferm fiindcă Dumnezeu este cel Care ne transmite aceaste lucruri are tot atâta bună credinţă ca profesorul lui care a studiat toate raţiunile pentru care ar trebui să credem.

108. Î: Ce este speranţa ?

R: Speranţa este o virtute divină prin care noi credem în mod ferm că Dmnezeu ne va da viaţa eternă şi mijloace de a o obţine.

"Eternă" înseamnă fără sfârşit. Viaţă fără de moarte. "Mijloace" înseamnă harul Său, fiindcă fără harul lui Dumnezeu nu putem face nimic supranatural.

109. Î: Ce este iubirea ?

R: Iubirea este o virtute divină prin care noi Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice, fără altă cauză (de dragul Lui) şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine din iubire de Dumnezeu.

Virtutea iubirii ne face să Îl "iubim pe Dumnezeu" întrucât El este atât de bun, de frumos, de înţelept şi de puternic în El Însuşi, deci fără altă cauză şi fără altă consideraţie. "Mai mult decât orice": într-un asemenea mod încât mai degrabă am pierde orice lucru decât să Îl jignim. Dar, cineva ar putea spune că simte că îşi iubeşte părinţii mai mult decât pe Dumnezeu. Aşa să fie ? Ca să repetăm un exemplu pe care deja l-am dat, să presupunem că părinţii îi spun să fure şi că ştie că a fura este un păcat; dacă nu va fura, acest lucru va arăta că Îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât pe părinţii săi, pentru că mai degrabă îşi jigneşte părinţii decât să Îl jignească pe Dumnezeu. Aceasta este felul de iubire pe care trebuie să o avem faţă de Dumnezeu: nu numai un simţământ, ci credinţa fermă că Dumnezeu este cel mai bun dintre toţi şi că, dacă am avea de ales între a-L jigni pe Dumnezeu şi a pierde ceva, fie chiar averi sau prieteni, mai degrabă am pierde orice decât să Îl jignim de Dumnezeu.

"Aproapele" înseamnă nu numai persoanele care locuiesc lângă noi, ci toţi oamenii de orice fel şi aparţinând oricărei naţiuni, chiar şi duşmanii noştri. Oamenii care trăiau în vremea în care Domnul nostru era în ţara Lui uneori aveau dispute asupra întrebării cine ar trebui considerat ca fiind aproapele lor. Aşa, într-o zi ei L-au întrebat pe Domnul, iar El le-a răspuns cu următoarea parabolă (Luca, 10:30). Un om cobora de la Ierusalim, iar pe drum tâlharii l-au bătut, l-au jefuit şi l-au lăsat pe marginea drumului aproape mort. Mai întâi, un om a venit, s-a uitat la cel rănit şi a plecat mai departe; pe urmă a venit altul şi a făcut acelaşi lucru. La urmă, a venit al treilea, care era dintr-o altă regiune şi aparţinea altei naţiuni decât cel rănit. Dar nu la asemenea lucruri s-a gândit el, ci a pansat rănile bietului om, l-a aşezat pe calul său şi l-a dus la un han sau un hotel, plătind hotelierului ca să aibă grijă de el. "Acuma, care dintre aceştia trei a fost aproapele celui rănit ?" a întrebat Domnul. Şi ei au răspuns corect: "Acela care l-a ajutat". Prin acest exemplu, Domnul a vrut să îi înveţe pe ei şi pe noi că oricine este aproapele nostru care este într-o nevoie de orice fel şi care are nevoie de ajutorul nostru. Aproapele, deci, înseamnă orice fiinţă omenească, indiferent unde locuieşte ori care este culoarea pielii lui, nivelul lui de învăţătură, manierele lui, etc, fiindcă orice fiinţă umană din lume este un copil al lui Dumnezeu şi a fost răscumpărat de Domnul nostru. Prin urmare, orice copil al lui Dumnezeu este aproapele meu şi este chiar mai mult decât atât: el este fratele meu, pentru că Dumnezeu este tatăl lui şi al meu de asemenea, iar dacă e destul de bun spre a fi iubit de Dumnezeu ar trebui să fie suficient ca să îl iubesc şi eu.

"Ca pe noi înşine". Nu cu aceeaşi intensitate a iubirii, ci cu acelaşi fel de iubire cu care ne iubim noi înşine; aceasta înseamnă că trebuie să urmăm regula stabilită de Domnul nostru: "Fă altora ceea ce ai vrea să-ţi facă ţie". Niciodată să nu facem altora ceea ce am vrea să ni se facă şi întotdeauna să facem pentru alţii ceea ce am vrea ca altcineva să ne facă nouă, dacă am fi în aceeaşi poziţie. Aproapele nostru este egalul nostru şi este înzestrat cu toate darurile pe care le avem noi înşine. Când venim pe lume, suntem cu toţii egali: avem un trup şi un suflet, împreună cu puterea de a le dezvolta. Banii, învăţătura, averea, faima şi toate celelalte care fac diferenţe în lume sunt luate din lume şi, când cineva moare, el iese din lume fără nimic din toate acestea, tot aşa ca atunci când a venit. Diferenţa reală între oameni în lumea viitoare va depinde de lucrurile pe care le-a făcut, bune sau rele, în timp ce era aici. Trebuie să ne iubim aproapele şi dintr-un alt motiv: el ar putea să fie într-o zi în Cer, împreună cu noi. Deci, dacă va fi împreună cu noi o eternitate întreagă, pentru ce să îl urâm acum ? Pe de altă parte, dacă aproapele nostru ar putea să fie în iad, din cauza unei vieţi rele, de ce l-am urî ? Mai degrabă ar trebui să avem milă de el, fiindcă va avea destul de suferit fără ura noastră.

110. Î: Ce este harul lucrător ?

R: Harul lucrător (=graţia actuală) este acel ajutor al lui Dumnezeu care luminează mintea noastră şi ne mişcă voinţa spre a evita răul şi a face binele.

"Actuală": Harul sfinţitor continuă în noi, dar când graţia este dată doar în aşa fel încât să putem face un lucru bun sau să evităm unul rău, se numeşte har lucrător sau graţie actuală. Să presupunem, spre exemplu, că vedem un om sărac şi că suntem capabili să îl ajutăm. Când conştiinţa noastră ne spune să îi dăm ajutor, tocmai am primit o graţie actuală, care ne mişcă şi ne ajută să facem acel lucru bun şi, deîndată ce oferim ajutorul, acea graţie îşi încetează, fiindcă nu mai este nevoie de ea. A fost dată pentru acel lucru bun şi acum, dacă actul este îndeplinit, şi-a produs efectul. Să luăm alt exemplu: un băiat se duce la Liturghia Duminicală şi se întâlneşte cu alţi băieţi care caută să îl convingă să rămână departe de Liturghie şi să meargă într-un loc oarecare. Când îşi aude conştiinţa spunându-i să meargă la Liturghie neapărat, el tocmai primeşte un har lucrător pentru a evita păcatul de moarte de a lipsi de la Liturghie, iar harul durează atâta timp cât ispita durează. Harul sacramental este har sfinţitor, oferit nouă în Sacramente, care conţin pentru noi un drept de acces la haruri lucrătoare atunci când avem nevoie de ele. Aceste haruri lucrătoare sunt date nouă ca să ne ajute să îndeplinim scopul pentru care fiecare Sacrament a fost instituit. Sunt diferite pentru fiecare Sacrament şi sunt oferite pentru atunci când avem nevoie de ele, adică pentru când suntem ispitiţi împotriva obiectului sau scopului pentru care Sacramentul a fost instituit.

111. Î: Harul este necesar pentru mântuire ?

R: Harul este necesar pentru mântuire, deoarece fără har nu putem face nimic ca să merităm Cerul.

112. Î: Putem rezista harului lui Dumnezeu ?

R: Putem şi, din păcate, adeseori rezistăm harului lui Dumnezeu.

Harul este un cadou şi nimeni nu este obligat să accepte un cadou; dar, dacă Dumnezeu oferă un cadou şi noi refuzăm să îl primim, Îl ofensăm şi Îl insultăm. A-L insulta pe Dumnezeu înseamnă a păcătui. Prin urmare, a refuza primirea sau a da o rea folosire harului pe care Dumnezeu ni-l dă înseamnă a păcătui.

113. Î: Ce este harul perseverenţei ?

R: Harul perseverenţei este un har particular dat de Dumnezeu, care ne face capabili să continăm să fim în stare de har până la moarte.

"Perseverenţă" aici nu înseamnă a persevera în ce facem noi, ci perseverenţa în har: niciodată în păcat de moarte, întotdeauna prieteni ai lui Dumnezeu. Deci, dacă Dumnezeu ne păzeşte de orice păcat până în ziua morţii noastre şi ne ia la el în timp ce suntem în stare de prietenie cu El, înseamnă că ne oferă ceea ce numim harul perseverenţei finale. Noi nu putem, vorbind în sens strict, merita acest mare dar, dar ne putem ruga pentru el, căci oricine comite păcat de moarte poate fi luat de Dumnezeu în acea stare şi se poate pierde pentru toată veşnicia.

Concordat cum originale

« Lecţia precedenta | Lecţia urmatoare »
Cuprins

© Asociatia Pentru Merit. Reproducerea permisa. | Site-uri partenere | Design 1Webdesign.net