Lecţia a 11-a: Despre Biserică


Înainte de a vorbi despre Biserică aş dori să dau o scurtă explicaţie asupra religiei adevărate înainte de venirea Domnului nostru. Când Adam a fost creat în stare de graţie, Dumnezeu comunica cu el în mod liber; el Îl cunoştea pe Dumnezeu chiar mai bine decât Îl cunoaştem noi acum. Dar, după păcatul lor, părinţii noştri au căzut de la prietenia lui Dumnezeu. Cain, unul dintre fiii lui Adam, l-a ucis pe fratele său Abel, iar pentru acest lucru el a fost blestemat de Dumnezeu şi toţi descendenţii lui au devenit foarte păcătoşi (Geneza, 4: 11). Ceilalţi fii ai lui Adam au rămas credincioşi lui Dumnezeu atâta timp cât s-au ţinut departe de copiii lui Cain; dar, deîndată ce s-au alăturat lor şi s-au căsătorit între ei, au devenit şi ei păcătoşi. Acest lucru ar trebui să ne înveţe să evităm tovărăşiile rele, fiindcă este întotdeauna mai probabil ca cel bun să devină rău decât ca cel rău să se convertească şi să devină bun. O veche vorbă spune că dacă iei un coş de mere bune şi pui un măr stricat printre ele, după puţină vreme toate vor avea stricăciuni. După potop, Noe şi familia lui şi-au făcut sălaş din nou pe pământ şi, pentru o vreme, descendenţii lor au rămas credincioşi lui Dumnezeu; dar mai târziu au devenit răi şi au pornit să clădească un mare turn (Geneza, cap 11), care, gândeau ei, va ajunge la Cer. Poate că ei credeau că, dacă va mai fi vreodată un potop, ar putea găsi refugiu în turn. Dar lui Dumnezeu nu I-a plăcut purtarea lor şi i-a oprit să termine lucrarea prin neînţelegerea dintre limbile lor sau limbajul lor, astfel încât nu se mai puteau înţelege unul cu altul. Apoi, cei care vorbeau aceeaşi limbă s-au dus să trăiască în aceeaşi parte a ţării şi astfel, rasa umană s-a răspândit pe tot pământul şi diferite naţiuni au diferite limbi.

După un timp, ei au pierdut cu toţii cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi au început să venereze idoli. Dumnezeu nu a dorit ca întreaga rasă omenească să Îl uite, astfel încât l-a ales pe Abraham pentru a fi tată şi cap al unui popor ales care urma să îl venereze mereu pe adevăratul Dumnezeu. El l-a trimis pe Abraham, din ţara lui, în altă ţară şi i-a promis lui lucruri mari şi a reînnoit cu el promisiunea unui răscumpărător, făcută mai înainte lui Adem şi Evei. După moartea lui Abraham, Dumnezeu a ridicat, din timp în timp, profeţi, pentru a transmite oamenilor sfânta Sa voie, pentru a-i avertiza asupra păcatelor lor şi asupra pedepselor pe care le vor primi şi pentru a le reaminti de făgăduinţa lui Mesia. Profeţii sunt oameni pe care Dumnezeu i-a inspirat pentru a prevedea viitorul. Ei au spus ceea ce urma să se întâmple, uneori la sute de ani după moartea lor. Ei nu au ghicit asupra acestor lucruri, ci le-au spus cu certitudine. Ocazional, oamenii politici pot prevedea că va fi un război într-o ţară la un anumit timp, dar ei nu sunt profeţi, fiindcă ei numai ghicesc asupra unor asemenea lucruri, ori le cunosc după semne naturale, iar adesea lucruri prevăzute astfel nu ajung să se petreacă. Adevărata profeţie este prevestirea a ceva care nu poate fi prevăzut cu nici un mijloc, ci numai prin inspiraţia lui Dumnezeu.

Nici nu pot fi numiţi profeţi acei oameni care îşi spun ghicitori, aceştia sunt doar păcătoşi care pentru bani spun minciuni sau ghicesc asupra viitorului. Este un mare păcat de a merge la ei sau de a-i asculta, aşa cum vom vedea în răspunsul la altă întrebare. La vremea făgăduită, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său - Domnul nostru - să răscumpere lumea şi să îi salveze pe toţi oamenii; şi totuşi El a rămas pe pământ numai 33 de ani. Putem uşor înţelege că, prin moartea Sa, El a putut să salveze pe cei care au trăit înainte de a trăi El; dar cum ar putea fi salvaţi cei care ar trăi după El şi până la sfârşitul lumii ? Cum ar putea fi dată această graţie lor ? Cum ar putea ei şti de El şi de ceea ce El a învăţat ? Toate acestea urmau să fie îndeplinite de Biserica Sa.

114. Î: Care sunt mijloacele instituite de Domnul nostru pentru a le da oamenilor din toate timpurile posibilitatea de a se împărtăşi din rodul Răscumpărării ?

R: Mijloacele instituite de Domnul nostru pentru a le da oamenilor din toate timpurile posibilitatea de a se împărtăşi din rodul Răscumpărării sunt Biserica şi Sacramentele.

Domnul nostru a instituit Biserica pentru a continua să îndeplinească munca pe care El Însuşi a făcut-o pe pământ: munca de a-i învăţa pe neştiutori, de a-i vizita pe bolnavi, de a-i ajuta pe săraci, de a ierta păcatele etc. El a poruncit tuturor oamenilor să asculte învăţătura Bisericii, aşa cum ar asculta de El. Dar să ne închipuim că anumite persoane ar ridica o falsă Biserică şi ar declara că aceea este adevărata Biserică a Domnului nostru: cum ar putea oamenii să cunoască şi să deosebească adevărata Biserică de falsele Biserici? Când un om inventează ceva care să fie vândut, ce face pentru ca ceilalţi oameni să cunoască articolul autentic, să spunem un creion ? Îşi pune marca pe el. Deci, marca este un anumit semn care arată că obiectul care o are întipărită pe el este obiectul original, iar dacă alţii folosesc marca pe obiecte copiate sunt pasibili de pedeapsă. La fel a făcut şi Domnul nostru. El a dat Bisericii Sale patru mărci sau caracteristici pentru a o distinge de orice falsă Biserică. El a spus: "Biserica Mea va fi una; va fi sfântă; va fi catolică; va fi apostolică; şi, dacă vreo Biserică nu va avea aceste patru mărci, poţi să fii sigur că nu este Biserica Mea". Unele Biserici false pot avea una sau două, dar niciodată toate cele patru mărci; deci, când veţi descoperi că lipseşte chiar şi o singură marcă, veţi fi siguri că aceea nu este adevărata Biserică întemeiată de Cristos. Deci, toate religiile care susţin că sunt adevărata religie nu pot fi astfel. Dacă un om spune despre un lucru că este alb, iar altul spune că este negru, ori dacă un om spune despre ceva că este adevărat în timp ce altul spune despre acelaşi lucru că este fals, nu se poate ca amândoi să aibă dreptate. Numai unul dintre ei poate fi în adevăr şi, dacă vrem să cunoaştem adevărul, trebuie să aflăm care este acela. Prin urmare, dintre toate religiile care susţin că sunt adevărata religie a Domnului nostru, numai una poate spune adevărul şi aceea este religia sau Biserica ce poate arăta toate cele patru mărci. Biserica Catolică este singura care poate arăta aceste mărci şi este, aşadar, singura Biserică adevărată, după cum vom vedea în lecţia viitoare.
"Roadele răscumpărării Sale", adică să primească graţia meritată de Domnul nostru când ne-a răscumpărat prin moartea Sa.

115. Î: Ce este Biserica ?

R: Biserica este congregaţia tuturor acelora care profesează credinţa lui Cristos, iau parte la aceleaşi Sacramente şi sunt conduşi de păstorii lor legitimi sub un cap vizibil.

"Congregaţia". Deci, nu clădirea: fiindcă, dacă s-ar oferi Liturghia pe un teren deschis, cu oamenii stând în genunchi jur împrejur, acolo ar fi biserică. Clădirile pe care le folosim pentru a le face biserici au putut fi folosite pentru orice altceva - un spaţiu public, un teatru, o şcoală, de exemplu. Dar, când asemenea clădiri pe care le numim "biserici" sunt sfinţite şi consacrate, ele devin sfinte. Ele mai sunt sfinte şi fiindcă Evanghelia este predicată în ele, Sacramentele sunt administrate în ele şi Sfânta Jertfă a Missei este oferită acolo. Dar, ele sunt sfinte în mod deosebit deoarece Domnul nostru locuieşte în ele în tabernacol, unde El trăieşte, vede şi aude exact la fel de aievea cum făcea când El era om pe pământ.

În vremurile cele mai timpurii, creştinii nu aveau biserici, ci se întâlneau în secret în case particulare. Mai târziu, când cruzii împăraţii păgâni au început să îi persecute şi să omoare pe creştini, ei au făcut tunele mari sub pământ şi în acele locuri ascultau Liturghia şi primeau Sacramentele. Aceste biserici subpământene s-au numit catacombe şi unele dintre ele încă pot fi văzute la Roma. Tot în aceste catacombe creştinii îi înmormântau pe aceia morţi dintre ai lor, în special dacă era vorba de trupurile sfinţilor martiri. Deasupra acestor morminte, în general de piatră, se celebra Missa.

În orice altar masa, ori partea deasupra căreia preotul celebrează Missa (Liturghia), trebuie să fie din piatră; dar, dacă altarul este făcut din lemn, atunci cel puţin partea care e chiar în faţa tabernacolului trebuie să fie din piatră şi destul de întinsă ca să încapă pe ea, să spunem, două calice - adică aproximativ 10 sau 12 degete. În această piatră sunt încastrate anumite relicve ale sfinţilor martiri. O mică bucată din piatră este tăiată şi, în scobitura astfel formată, se aşează relicvele. Apoi, episcopul aşează micile bucăţi de piatră la loc, pecetluieşte deschizătura, binecuvântează piatra şi o dă bisericii. Aceasta se numeşte "piatra de altar". Nu o puteţi vedea, fiindcă este acoperită de îmbrăcămintea altarului; dar, dacă nu este acolo, preotul nu poate face Liturghia1. Această piatră ne aminteşte de mormintele sfinţilor deasupra cărora Liturghia era celebrată.

Biserica - altfel spus creştinii - a suferit persecuţii timp de circa trei sute de ani după moartea Domnului nostru. Aceste persecuţii au avut loc în timpul a zece perioade şi a zece împăraţi romani. S-au dat porunci ca să fie omorâţi toţi creştinii, oriunde s-ar găsi. Unii au fost aruncaţi în închisori, unii în exil, alţii duşi la Colloseum, o imensă clădire construită pentru amuzamentul publicului larg, unde erau daţi morţii în felul cel mai teribil, în prezenţa împăratului şi poporului adunat să privească aceste scene de groază. Unor creştini li se smulgeau hainele şi erau lăsaţi singuri, în timp ce se dădea drumul asupra lor unor fiare sălbatice, înfometate mai întâi. Uneori, prin miracole dumnezeieşti, animalele nu le făceau nici un rău, caz în care creştinii erau fie omorâţi cu sabia, fie mutilaţi cu ajutorul unor teribile maşinării, fie arşi. În timpul acestor mari suferinţe, creştinii rămâneau fermi în credinţa lor, deşi ei şi-ar fi putut salva vieţile lor negându-l pe Domnul nostru şi oferind jertfe idolilor. Puţinii care, din frică, şi-au renegat credinţa sunt astăzi uitaţi şi nimeni nu le mai ştie numele, în timp ce aceia care au rămas tari în credinţă sunt onoraţi ca sfinţi în Cer şi pe pământ; Biserica le cântă laude şi vorbeşte în fiecare an despre vieţile lor sfinte şi despre triumful asupra tuturor duşmanilor lor.

Chiar şi unii dintre păgânii care veniseră să îi vadă pe creştinii daţi morţii au fost atât de atinşi de răbdarea, tăria, curajul şi lealitatea lor, încât s-au declarat nerăbdători să devină creştini şi au fost şi ei daţi morţii, devenind astfel martiri botezaţi chiar în sângele lor. Ce învăţăminte putem trage de aici: -cât de mult respect trebuie să avem în Biserică, unde există sfinţenie pentru toate motivele arătate. -cât de ruşinos este pentru noi să nu ascultăm Missa, când acest lucru îl putem face astăzi atât de uşor. Bisericile noaste nu sunt niciodată foarte departe de noi şi sunt, de regulă, bine luminate, aerisite, dotate cu bănci şi tot felul de facilităţi, spre deosebire de bisericile creştinilor dinaintea noastră, care erau întunecoase, umede şi aflate sub nivelul pământului. Mai , mult, putem să mergem la biserică în mod liber şi fără a fi nici un pericol pentru vieţile noastre, în timp ce creştinii din prima perioadă a Bisericii făceau acest lucru mereu cu teamă şi în pericol de a fi arestaţi şi daţi morţii. Chiar şi în zilele noastre, în multe ţări în care misionari sfinţi încearcă să înveţe adevărata religie, cei pe care ei îi convertesc uneori trebuie să străbată mari distanţe pentru a asculta Missa şi chiar în asemenea cazuri ea nu este celebrată în biserici confortabile, ci în tot felul de văgăuni ale munţilor ori în văi, ori în păduri, pentru a nu fi văzuţi, deoarece se tem că, dacă sunt prinşi, aşa cum se întâmplă des, atât ei cât şi preoţii lor vor fi omorâţi. Putem citi în dările de seamă ale misiunilor străine că, aproape în fiecare an, unii preoţi şi mulţi credincioşi sunt martirizaţi pentru credinţa lor. Nu este, atunci, ruşinos să vedem cum unii catolici renunţă la credinţa lor sfântă şi la practicarea religiei lor atât de uşor, uneori pentru bani, proprietăţi sau câştig, alteori pentru un obicei rău, sau pentru tovarăşi fără credinţă ? Ce răspuns vor da ei în ziua Judecăţii, când vor sta alături de cei care au murit pentru credinţă ? "Tuturor acelora care profesează credinţa", etc. Papa, episcopii, preoţii şi poporul, luaţi împreună, sunt Biserica, iar orice congregaţie sau parohie este o parte a Bisericii.

"Împărtăşesc", adică primesc. "Păstorii legitimi", adică fiecare preot în parohia sa, fiecare episcop în dieceza sa şi Papa în întreaga lume. "Cap vizibil", cu alte cuvinte care poate fi văzut, fiindcă mijloacele invizibile nu pot fi văzute.

116. Cine este capul nevăzut al Bisericii ?

R: Isus Cristos este capul nevăzut al Bisericii.

"Capul nevăzut"
. Dacă, spre exemplu, un exportator dintr-o ţară doreşte să pună bazele unei filiale a afacerii sale în altă ţară, el rămâne în noua ţară suficient timp ca să implementeze noua lui afacere. Apoi, numind pe altcineva ca să-i ţină locul, se întoarce în ţara din care vine. El este în continuare capul noii întreprinderi, dar este un cap nevăzut pentru oamenii din acea ţară, în timp ce capul văzut este agentul sau reprezentantul pe care l-a numit cu îndatorirea de a avea grijă de afacere, în numele lui şi în interesul lui. Când Domnul nostru a dorit să întemeieze Biserica Sa, El a venit din Cer; şi când a fost pe punctul de a se înapoia în Cer l-a numit pe Sf Petru să ia locul Său pe pământ şi să guverneze Biserica după cum îl îndrumă. Vedem, aşadar, cum Domnul nostru, deşi nu este pe pământ, este în continuare adevăratul cap şi proprietar al Bisericii şi orice face în Biserică agentul sau vicarul Său, adică Sfântul nostru Părinte Papa, face cu autoritatea Domnului nostru Însuşi.

117. Î: Cine este capul văzut al Bisericii ?

R: Sfântul nostru Părinte Papa, Episcopul Romei, este vicarul lui Cristos pe pământ şi capul vizibil al Bisericii.

"Episcopul Romei"
este întotdeauna Papa. Dacă Episcopul New-York-ului, sau al oraşului Baltimore, ori al Bostonului, ar deveni Papa, el ar deveni Episcop al Romei şi ar înceta să mai fie episcop în New York, Baltimore sau Boston, fiindcă Sf Petru, primul Papă, a fost Episcop al Romei. Deci, numai episcopii Romei sunt succesorii săi legitimi, adevăraţii Papi şi adevăraţii capi vizibili ai Bisericii. Episcopii celorlalte dieceze din lume sunt succesorii legitimi ai celorlalţi apostoli, care au învăţat şi au întemeiat Biserici răspândite în întreaga lume. Episcopii din lume sunt subordonaţi Papei aşa cum ceilalţi apostoli au fost subordonaţi Sf Petru, care a fost numit şef al lor de către Însuşi Domnul nostru.

"Vicar" înseamnă cineva care ţine locul altcuiva şi acţionează în numele lui.

118. Î: De ce este Papa, Episcopul Romei, capul văzut al Bisericii ?

R: Papa, Episcopul Romei, este capul văzut al Bisericii fiindcă este urmaşul Sf Petru, pe care Cristos l-a pus şef peste Apostoli şi cap văzut al Bisericii.

"Romei"
: De aceea noi ne numim Romano-Catolici; ca să arătăm că suntem uniţi cu adevăratul urmaş al Sf Petru şi, prin urmare, suntem membri ai adevăratei Biserici apostolice.

119. Î: Cine sunt urmaşii celorlalţi Apostoli ?

R: Urmaşii celorlalţi Apostoli sunt episcopii Sfintei Biserici Catolice.

Ştim că Apostolii erau episcopi, fiindcă ei puteau face legi pentru Biserică, puteau consacra alţi episcopi, puteau ordina preoţi şi puteau da Confirmarea, puteri care aparţin numai episcopilor şi sunt şi acum exercitate de ei.

120. Î: De ce Cristos a întemeiat Biserica ?

R: Cristos a întemeiat Biserica pentru ca să înveţe, să conducă, să sfinţească şi să salveze toţi oamenii.

"Să înveţe"
religia. "Să conducă" în cele care privesc salvarea (mântuirea). "Să sfinţească", adică să facă bune. "Să slaveze" pe toţi care doresc aceasta.

121. Î: Toţi oamenii sunt legaţi să aparţină Bisericii ?

R: Toţi oamenii sunt legaţi să aparţină Bisericii, iar acela care cunoaşte că Biserica este adevărata Biserică şi rămâne în afara ei, nu poate fi salvat.

Nimeni care cunoaşte că religia catolică este adevărata religie şi nu o îmbrăţişează nu poate intra în Cer. Dacă cineva care nu este catolic este în îndoială dacă biserica în care se află este adevărata Biserică, trebuie să îşi clarifice îndoiala, să caute adevărata Biserică şi să intre în ea; dacă va continua să trăiască în îndoială, devine asemenea unuia care cunoaşte Biserica adevărată şi amână din considerente lumeşti să intre în ea. În acelaşi fel cineva care, îndoindu-se, se teme să examineze religia pe care o profesează pentru a descoperi falsitatea ei şi pentru a se convinge asupra adevărurilor credinţei catolice, nu poate fi mântuit.

Pe de altă parte, să presupunem că cineva, care nu este catolic, crede în mod ferm că biserica al cărei membru este e adevărata Biserică şi nu a avut, nici chiar în trecut, nici cel mai mic dubiu asupra acestui lucru: ce se va alege de el ?

Dacă a fost botezat în mod valid şi nu a comis niciodată un păcat de moarte, va fi mântuit. Aceasta pentru că, dacă a crezut că este membru al adevăratei Biserici, a făcut tot ce a putut ca să Îl servească pe Dumnezeu potrivit înţelegerii sale şi impulsurilor conştiinţei sale. Dar, dacă a comis un păcat de moarte, salvarea sa se va face mult mai anevoie. Un păcat de moarte, odată comis, rămâne pe suflet până ce este iertat. Cum poate fi iertat păcatul său mortal ? Nu prin Sacramentul Penitenţei, fiindcă protestanţii nu se duc la spovadă. Şi chiar dacă se duc, ministrul ei, nefiind adevărat preot, nu are nici o putere de a ierta păcatele. Oare cunoaşte că, fără spovadă, este necesar un act de perfectă contriţiune pentru a îndepărta păcatul de moarte şi are el abilitatea de a face cu uşurinţă un astfel de act ? Ceea ce noi numim contriţiune (căinţă) este adesea numai căinţă imperfectă. Aceasta înseamnă că ne pare rău de păcatele noastre fiindcă ne temem de pedeapsa iadului sau ne temem că am pierde Cerul. Dacă un catolic, deşi a primit toată instrucţiunea despre cum trebuie făcută o căinţă perfectă şi are practică de a face un asemenea act, poate găsi dificil să facă un act de căinţă perfectă după ce a comis un păcat de moarte, cu atât mai greu îi vine unui protestant să facă act de căinţă perfectă, deoarece nici nu ştie despre această condiţie şi nu a fost învăţat să facă acest lucru toată viaţa lui. Ne temem că fie nu cunoaşte acest mijloc necesar de a recâştiga prietenia lui Dumnezeu, fie nu este capabil să ajungă la actul perfectei căinţe şi, astfel, păcatul de moarte vă rămânea asupra sufletului său şi va muri ca duşman al lui Dumnezeu.

Dacă, totuşi, un protestant nu a comis nici un păcat de moarte după Botez şi nu a avut niciodată nici cel mai mic dubiu asupra adevărurilor religiei lui, acea persoană se va mântui. Deoarece, fiind botezat, este un membru al Bisericii şi neavând păcate de moarte se află în prietenia lui Dumnezeu şi nu poate fi, cu dreptate, condamnat la iad. O asemenea persoană ar frecventa Liturghia şi ar primi Sacramentele dacă ar şti că Biserica Catolică este singura Biserică adevărată.

Un asemenea exemplu este greu de găsit, cu excepţia cazurilor de copii mici care sunt botezaţi în sectele protestante. Toţi copiii botezaţi în mod valid de către oricine sunt cu adevărat copii ai Bisericii, fără legătură cu ce religie profesează părinţii lor. Cu adevărat, toţi oamenii care sunt botezaţi sunt fii ai Bisericii, dar aceia dintre ei care neagă învăţătura ei, care resping Sacramentele ei şi care refuză să se supună păstorilor ei legitimi sunt copiii ei rebeli, cunoscuţi ca eretici. Am spus că am dat un exemplu care cu greu poate fi găsit. Adică, al unei persoane acatolice care niciodată nu a pus la îndoială adevărul religiei sale şi care, mai mult, nu a comis niciun păcat de moarte toată viaţa. Există atât de puţine asemenea persoane încât practic putem spune că pentru toţi cei care nu sunt membri vizibili ai Bisericii Catolice, crezând învăţătura ei, primind Sacramentele ei şi fiind conduşi de capul ei văzut, Sfântul nostru Părinte Papa, mântuirea este un lucru extrem de dificil. Nu am vorbit aici despre păgânii care nu au auzit niciodată despre Domnul nostru şi despre sfânta Sa religie, ci de aceea care se află în afara Bisericii şi care afirmă că sunt buni creştini fără a fi membri ai Bisericii Catolice.
Note:
1 Această prevedere a fost modificată de codul canonic astăzi în vigoare. (N.T.)

Concordat cum originale

« Lecţia precedenta | Lecţia urmatoare »
Cuprins

© Asociatia Pentru Merit. Reproducerea permisa. | Site-uri partenere | Design 1Webdesign.net