Lecţia a 12-a: Despre atributele şi mărcile Bisericii


Un atribut este orice caracteristică sau calitate despre care putem spune că o persoană sau un lucru o are. Toate calităţile bune sunt atribute bune, iar toate calităţile rele sunt atribute rele. Toate perfecţiunile sau imperfecţiunile sunt atribute. Dacă pot spune despre tine că eşti bun, atunci bunătatea este unul din atributele tale. Dacă pot spune despre tine că eşti frumos, atunci frumuseţea este unul din atributele tale. Noi deja am văzut că Biserica are patru mărci, dar în afară de aceastea are trei atribute. care decurg din mărcile sale. Este mai uşor să vedem mărcile Bisericii decât atributele ei. Este mai uşor, de exemplu, să vedem că Biserica este una, decât că este indefectibilă.

122. Î: Care sunt atributele Bisericii ?

R: Atributele Bisericii sunt trei: autoritatea, infailibilitatea şi indefectibilitatea.

123. Î: Ce înţelegem prin autoritatea Bisericii ?

R: Prin autoritatea Bisericii înţelegem dreptul şi puterea pe care Papa şi episcopii, ca succesori ai Apostolilor, o au ca să înveţe şi să conducă pe credincioşi.

Autoritatea este puterea pe care o persoană o are asupra alteia, astfel încât să existe ascultare. Un profesor are autoritate faţă de elevii săi, fiindcă ei trebuie să îl asculte; dar profesorul nu este necesar să asculte de elevii săi, fiindcă ei nu au autoritate asupra lui. Numai Dumnezeu are autoritatea de la El Însuşi, toţi ceilalţi care au autoritate o primesc de la Dumnezeu, fie direct, fie prin intermediul altcuiva. Papa are autoritate de la Dumnezeu Însuşi, iar preoţii primesc autoritatea lor de la episcopii lor. Deci, a nu asculta autoritatea legitimă înseamnă a nu Îl asculta pe Dumnezeu Însuşi. Dacă un elev dintr-o clasă ar primi sarcina să se ocupe de lecţie în absenţa profesorului, acela ar avea autoritate legitimă, iar ceilalţi trebuie să îl asculte, nu în baza lui însuşi, ci în baza autorităţii pe care o are. Prin urmare, preşedintele SUA, guvernatorul, primarul, etc, sunt doar cetăţeni oarecare înainte de alegerea lor; dar, după ce sunt aleşi şi investiţi, ei exercită autoritate legitimă asupra noastră, iar noi suntem legaţi, ca buni cetăţeni şi buni catolici, să îi respectăm şi să îi ascultăm.

124. Î: Ce înţelegem prin infailibilitatea Bisericii ?

R: Prin infailibilitatea Bisericii înţelegem că Biserica nu poate greşi când învaţă o învăţătură în materie de credinţă sau de morală.

"Infailibilitatea".
Când spunem că Biserica este infailibilă, înţelegem că nu poate face o greşeală sau să rătăcească în ceea ce învaţă; că Papa, capul Bisericii, este infailibil când învaţă ex cathedra, adică în poziţie de succesor al Sf Petru, vicarul lui Cristos. Cathedra înseamnă un scaun, iar ex înseamnă din, de la. Deci, ex cathedra înseamnă de pe scaunul sau de la oficiul Sf Petru, fiindcă scaun este, uneori, folosit în loc de oficiu. De aceea, spunem uneori că "scaunul preşedintelui se opune acestui sau acelui lucru" când vrem să spunem că preşedintele, sau cel care ocupă acel oficiu, se opune. Catedrala este o biserică în care epsicopul oficiază de obicei, numită astfel de la catedra sau tronul episcopului, care se află înăuntru.

125. Î: Când învaţă Biserica în mod infailibil ?

R: Biserica învaţă în mod infailibil atunci când vorbeşte prin Papa şi prin episcopii reuniţi într-un conciliu general, sau prin papa singur atunci când proclamă tuturor credincioşilor o învăţătură de credinţă sau morală.

Dar cum vom şti când Papa vorbeşte ex cathedra, când el vorbeşte zilnic oamenilor din toate părţile pământului ? Pentru a vorbi ex cathedra sau în mod infailibil, trei condiţii sunt necesare:
  1. Papa trebuie să vorbească în calitate de cap al întregii Biserici şi nu ca persoană privată; în anumită formă şi folosind anumite cuvinte prin care noi ştim că vorbeşte ex cathedra.
  2. Ceea ce spune trebuie să fie considerat valabil pentru toţi credincioşii şi nu doar pentru o persoană sau alta, pentru o ţară sau alta.
  3. Trebuie să vorbească în materie de credinţă sau de morală. Aceasta înseamnă că, atunci când Sfântul Părinte spune tuturor credincioşilor că trebuie să creadă un anumit lucru ca parte a credinţei lor, trebuie să îl creadă. Sau, când spune că anumite fapte sunt păcate, acelea trebuie evitate. El nu ar putea face vreo greşeală în asemenea cazuri. El nu ar putea spune că Domnul nostru ne învaţă cutare ori cutare lucru, ori să facem asta şi asta, dacă Domnul nostru nu a învăţat astfel, fiindcă El a promis să fie cu Biserica Sa în toate timpurile şi a promis că îi va trimite Spiritul Sfânt, care o va învăţa tot adevărul şi va sălăşui în ea pentru totdeauna.
Deci, dacă Biserica ar putea face greşeli în învăţătura ei de credinţă sau de morală, Spiritul Sfânt nu ar fi în ea, iar Domnul nostru nu ne-ar fi spus adevărul, ceea ce ar fi blasfemie. Dar, trebuie să reţinem că Papa nu este infailibil decât dacă învaţă în materie de credinţă sau de morală, adică ceea ce trebuie să credem sau să facem pentru a ne salva sufletele. Dacă Sfântul Părinte a scris o carte despre astronomie, matematică, gramatici sau chiar de teologie, el ar putea face greşeli aşa cum toţi oamenii pot face greşeli, fiindcă Spiritul Sfânt nu a promis că îl va călăuzi pe el în astfel de chestiuni. Nu e mai puţin adevărat că, atunci când orice Papa învaţă despre orice, putem fi destul de siguri că e corect. Papa este aproape întotdeauna un om foarte învăţat şi cu mulţi ani de experienţă. Are cu el, la Roma, oameni învăţaţi din toate părţile lumii, astfel încât am putea spune că are experienţa lumii întregi. Alţi conducători nu pot şi nici nu au nevoie să cunoască atât de multe lucruri ca Sfântul Părinte, fiindcă ei nu au de guvernat lumea toată, ci numai ţările lor. Mai mult, nu există nici un guvernământ în toată lumea care să aibă o vechime aşa de mare ca Biserica, nici vreo naţiune care să poată arăta un atât de mare număr de conducători ai ei fără schimbare şi întrerupere, astfel încât putem spune că Papa are, de asemenea, experienţa tuturor papilor care l-au precedat, de la Sf Petru până la Papa nostru de astăzi, Pius al XI-lea, două sute şaizecişişase de papi. Prin urmare, luând în considerare toate acestea, ar trebui să avem cel mai mare respect faţă de opiniile şi sfaturile Sfântului Părinte în orice subiect. Nu ar trebui să ridicăm cunoştinţele şi experienţa noastră limitată împotriva celor ale sale, chiar dacă gândim că noi ştim mai bine decât ştie el despre anumite evenimente politice care au loc în ţara noastră, fiindcă nu suntem siguri de asta. Sfântul Părinte cunoaşte istoria trecută a naţiunilor, cunoaşte natura umanităţii, ştie că ceea ce are loc într-o naţiune ar putea avea loc, şi uneori chiar are loc şi în alta, în aceleaşi circumstanţe. Deci, Sfântul Părinte are mai bună perspectivă decât avem noi şi ar trebui să fim recunoscători când ne avertizează asupra anumitor pericole din politică sau din alte domenii. El nu învaţă politică; dar, aşa cum orice facem este fie bun, fie rău, orice om de stat sau politician trebuie să ia în considerare dacă ceea ce el este pe punctul de a face este bun sau rău, drept sau nedrept. Este de competenţa şi datoria Sfântului Părinte de a face declaraţii împotriva acţiunilor rele sau nedrepte ale indivizilor, ca şi ale naţiunilor şi, din acest motiv, el pare uneori să interfere în politică, atunci când de fapt învaţă morală. Din când în când, guvernele încearcă să depriveze Biserica sau pe Sfântul Părinte de drepturile lor; şi, când se apără împotriva unei astfel de nedreptăţi şi protestează, duşmanii săi ţipă că interferă în treburile guvernării.

Acum, înţelegeţi ceea ce implică infailibilitatea Papei, precum şi faptul că asta nu înseamnă, după cum spun duşmanii Bisericii, că Papa nu poate să păcătuiască ori că nu poate greşi în nici un domeniu. Papa poate păcătui exact la fel de mult ca oricine altcineva; el ar putea fi un om foarte rău dacă ar dori să fie astfel şi ar lua pedeapsa pe care Dumnezeu i-ar da-o pentru păcatele lui. Oare nu ar putea el să fie foarte mânios, sau să neglijeze pe de-a întregul rugăciunea, sau să se roage în mod voit cu distragerea atenţiei, oare nu ar putea fi mândru, sau lacom, etc ? Toate acestea sunt păcate. Deci, el ar putea păcătui; deci, trebuie să se ducă la spovadă şi să ceară iertarea, aşa cum facem şi noi. Prin urmare, trebuie să ţinem minte aceasta: fie că Papa este un om rău ori un om bun în viaţa sa privată, el trebuie mereu să spună adevărul când vorbeşte ex cathedra, fiindcă Spiritul Sfânt îl ghidează pe el şi nu îi va permite să rătăcească sau să înveţe false adevăruri de credinţă sau de morală.

Avem exemple în Biblie (Numerii 22, 23) că uneori Dumnezeu îi face chiar şi pe oamenii răi să profeţească adevărul. Odată, El a dat unui măgar puterea să vorbească, astfel încât să poată protesta contra conduitei greşite a răului şi crudului său călăreţ.

Am văzut în ce fel guvernele intervin în drepturile Sfântului Părinte, de aceea el are nevoie de putere temporală pentru a putea fi independent de orice guvern. Acum, trebuie explicat ce trebuie să înţelegem prin puterea temporală a Papei. Prin urmare, Sfântul Părinte ar trebui să aibă câteva aşezări sau ţinuturi (state) care să nu fie dependente de nici un guvern. Până în anul 1870 Sfântul Părinte avea asemenea state, care se numeau Statele Papale, iar puterea pe care o avea asupra lor, care era la fel precum puterea oricărui guvernator, s-a numit putere temporală.

Acuma: cum a dobândit el acele State şi cum le-a pierdut ? El le-a dobândit în cel mai drept mod şi a avut posesia lor timp de aproximativ o mie de ani.

Cu sute de ani în urmă, poporul din Roma şi din ţinuturile din împrejurimi l-a ales pe Papa ca singur guvernator al său. Deja era liderul său spiritual şi a fost făcut, de asemenea, lider temporal. Apoi, Papa le-a apărat şi le-a condus aşa cum fac alţi guvernatori. Mai târziu, regi şi prinţi au adăugat alte pământuri, astfel încât, încet-încet, posesiunile Papei au devenit cu adevărat întinse.

Cum a pierdut aceste posesiuni ? Guvernul italian le-a luat în felul cel mai injust1. În afară de pământuri, el a deposedat Biserica şi de alte proprietăţi donate ei de către copiii ei credincioşi. Nici un conducător din lume nu a avut o pretenţie mai justă sau un drept mai solid asupra posesiunilor sale decât Sfântul Părinte, dar un guvern l-a tâlhărit de ale aşa cum furii ar putea lua cu forţa de la noi ceea ce ni s-a dăruit în mod drept, atunci când ei ne-ar afla în imposibilitate de a ne apăra împotriva lor.

Dar oare are nevoie Sf. Părinte de puterea sa temporală ? Da, Sf. Părinte are nevoie de o anumită putere temporală. El trebuie să fie liber şi independent în guvernarea Bisericii. Trebuie să fie liber să spună ceea ce doreşte tuturor catolicilor din întreaga lume şi liber să audă ce au ei să îi spună. Dar, dacă Papa se află sub un alt conducător, el nu poate fi liber. Acel conducător îl poate arunca în închisoare şi îl poate împiedica să comunice cu episcopii din lume. El nu ar putea spune nimic despre nedreptăţile conducătorului care ar fi deasupra lui. Deci, Papa trebuie să aibă anumite posesiuni ale lui, astfel încât să nu se teamă de nedreptatea niciunui conducător şi să poată spune cu îndrăzneală adevărul întregii lumi, denunţând pe conducătorii răi şi lăudându-i pe cei buni, după prestaţia lor.

De subliniat: nu menţionez care anume posesiuni ar trebui Sfântul Părinte să deţină ci doar că ar trebui să deţină anumite posesiuni spre a fi independent. În drept, el ar trebui să le deţină pe toate de care a fost deposedat. Avem un bun exemplu aici, în Statele Unite, pentru a ilustra necesitatea independenţei Papei. Cunoaşteţi că fiecare Stat din Statele Unite are un mic guvernământ pentru el însuşi, cu un guvernator, legislatură, legi, etc. Deasupra a toate aceste mici guvernăminte sau state avem guvernul Statelor Unite, cu Preşedintele ca şi cap al său. La început, membrii guvernului SUA se adunau ca să discute treburile naţiunii uneori într-un stat, alteori în altul: uneori în New York, alteori în Pensilvania, etc. Dar, curând, aveau să descopere că, pentru a fi independenţi de orice stat şi drepţi faţă de toate, trebuie să aibe un anumit teritoriu sau posesiune care să depindă de ei şi nu de puterea unui stat anume. Astfel, le-a fost alocat Washingtonul şi ţinutul din jurul său pe suprafaţă de zece mile pătrate, care acum se numeşte Districtul Columbia, în care guvernul SUA poate să îşi îndeplinească în mod liber datoria sa. Într-un mod asemănător, Sfântul Părinte se află deasupra tuturor guvernelor lumii în materie de religie - în materie de justiţie şi drepturi; aşa cum guvernul SUA trebuie să decidă între dreptul unui stat şi dreptul altuia, tot aşa Sfântul Părinte trebuie uneori să decidă între drepturile unui guvern şi drepturile altuia şi trebuie, pentru a fi drept faţă de toate, să fie independent de oricare dintre ele.

Puterea temporală a Papei este foarte folositoare Bisericii deoarece cu banii şi bunurile primite de la posesiunile sale, Sfântul Părinte poate educa preoţii şi învăţătorii, tipări cărţi, etc, pentru misiunile în străinătate. El poate susţine biserici, şcoli şi instituţii în ţări sărace şi mai ales acolo unde misionarii lucrează pentru convertirea păgânilor nativi. În vremea în care Sfântul Părinte avea propriile sale posesiuni el putea să facă multe lucruri pe care acum nu le mai poate face pentru convertirea popoarelor păgâne. În prezent, el depinde în întregime de ofertele caritabile ale credincioşilor pentru toată munca bună şi chiar pentru propria sa subzistenţă. Oferta pe care o facem o dată pe an pentru a-l susţine pe Sf Părinte este numită "obolul lui Petru", fiindcă a început prin trimiterea de către fiecare a unui penny pentru Papa, succesorul Sfântului Petru.

126. Î: Ce se înţelege prin indefectibilitatea Bisericii ?

R: Prin indefectibilitatea Bisericii înţelegem faptul că Biserica, aşa cum a întemeiat-o Cristos, va dura până la sfârşitul timpurilor.

Deci, infectibilitatea înseamnă că Biserica nu poate schimba nici o învăţătură pe care Domnul nostru a învăţat-o şi că nu va fi o vreme în care să înceteze să existe. Când spunem că este infailibilă, înţelegem că nu poate învăţa erori atâta vreme cât există, iar când spunem că este indefectibilă, spunem că există în toate timpurile şi că va fi infailibilă în toate timpurile, şi că va fi aceeaşi pe care Domnul nostru a întemeiat-o. Sunt două lucruri pe care trebuie să le înţelegeţi bine şi să nu le confundaţi, şi anume, cele două feluri de legi din Biserică: cele pe care Cristos le-a dat Bisericii şi cele făcute de Biserica însăşi. Legile date de Cristos nu se pot schimba niciodată. De exemplu, Biserica nu ar putea aboli unul dintre Sacramente, lăsând numai şase. Nici nu ar putea adăuga unul nou, făcând opt. Dar atunci când, de exemplu, Biserica declară că într-o anumită zi nu putem să mâncăm carne, ea însăşi face o lege şi o poate schimba când doreşte. Domnul nostru a lăsat Bisericii libertatea de a face anumite legi, după cum va fi nevoie de ele. Ea a exercitat mereu această putere şi a făcut legi în funcţie de circumstanţele locurilor şi timpurilor. Chiar şi acum ea abrogă anumite legi ale ei mai vechi, care nu mai sunt de folos şi alcătuieşte altele, care sunt mai necesare. Dar învăţăturile, adevărurile de credinţă sau adevărurile morale, lucrurile pe care trebuie să le credem sau să le facem pentru a ne mântui sufletele, nu le schimbă şi niciodată nu se vor putea schimba: ea poate modifica anumite lucruri din aplicarea legilor divine, dar aceste legi nu se pot schimba niciodată în substanţa lor.

127. Î: În cine se găsesc aceste atribute în deplinătatea lor ?

R: Aceste atribute se găsesc în deplinătatea lor în Papa, capul vizibil al Bisericii, a cărui autoritate infailibilă de a-i învăţa pe episcopi, de a învăţa preoţii şi poporul în materie de credinţă şi de morală va dura până la sfârşitul lumii.

128. Î: Prezintă Biserica anumite mărci după care poate fi recunoscută ?

R: Biserica prezintă patru mărci după care poate fi recunoscută: este una; este sfântă; este catolică; este apostolică.

129. Î: În ce fel Biserica este una ?

R: Biserica este una întrucât toţi membrii ei sunt de acord asupra unei singure credinţe, sunt cu toţii în aceeaşi comuniune şi sunt toţi sub un singur cap.

Biserica Catolică este "una", mai întâi în guvernare şi apoi în doctrină. În guvernare: fiecare pastor are o animită parohie sau teritoriu în care întregul popor aparţine congregaţiei sale: el formează turma sa. El trebuie să aibă în grijă numai pe aceştia, trebuie să-i înveţe, să le ofere Sacramentele, etc. El nu este chemat să fie răspunzător de cei dinafara parohiei lui. Apoi, deasupra pastorului avem episcopul, care se îngrijeşte de un anumit număr de pastori; apoi vine arhiepiscopul, deasupra unui anumit număr de episcopi; apoi urmează primatul, care este capul tuturor arhiepiscopilor din ţară; apoi, deasupra tuturor primaţilor din toată lumea îl avem pe Sfântul Părinte. Deci, în vreme ce Sfântul Părinte vorbeşte cu episcopii, episcopii vorbesc cu preoţii, iar preoţii cu poporul. Biserica este, deci, una în guvernare, la fel cu o mare armată răspândită în întreaga lume. Putem urca pas cu pas, de la cel mai de jos membru al Bisericii până la cel mai înalt, Sfântul Părinte, şi de la el la Însuşi Domnul nostru, care este capul nevăzut al tuturor. Acest corp regulat de preoţi, episcopi, arhiepiscopi, etc, astfel în ordine, unul superior altuia, este numit ierarhia Bisericii.

Biserica mai este una şi în învăţătura ei: aceasta înseamnă că fiecare din cele trei sute de milioane de catolici din lume1 cred în exact aceleaşi adevăruri. Dacă un catolic neagă chiar şi un singur articol de credinţă, chiar dacă le crede pe toate celelalte, încetează de a mai fi un catolic şi este rupt de Biserică. Dacă, spre exemplu, nu ai crede în sacramentele Căsătoriei sau Hirotoniei, sau nu aţi crede că Domnul nostru este prezent în Sfânta Euharistie, nu ai fi un catolic, chiar dacă ai crede în toate celelalte învăţături ale Bisericii. Deci, Biserica este una atât în guvernarea cât şi în învăţătura sau doctrina ei. Acuma: are oricare altă Biserică ce ar pretinde că este Biserica lui Cristos această marcă ? Nu. Religiile protestante nu sunt una nici în guvernare, nici în credinţă. Protestanţii din Anglia nu au autoritate asupra protestanţilor din America, iar cei din America nu au, la rândul lor, autoritate asupra celor din Germania sau Franţa. Deci, fiecare ţară este independentă şi nu au un cap suprem. Deasemenea, ei nu sunt una nici în credinţă. Într-o aceeaşi ţară, sunt multe feluri de protestanţi: epsicopalienii, presbiterienii, metodiştii etc, care nu cred în aceleaşi învăţături. Până şi cei care frecventează aceeaşi biserică şi profesează aceeaşi religie nu cred toţi la fel. Fiecare, spun ei, are dreptul de a interpreta Sfânta Scriptură potrivit vederilor lui, astfel încât ei extrag multe înţelesuri diferite din chiar aceleaşi cuvinte. Trebuie să fie o anumită persoană arbitru, pentru a putea spune adevăratul înţeles al Sfintei Scripturi când există o dispută asupra înţelesurilor posibile, dar ei nu au asemenea persoană, iar rezultatul este acela că disputele nu încetează niciodată.

În Statele Unite există o Constituţie şi există legi. Să presupunem că fiecarui cetăţean i-ar fi permis să înţeleagă din legi ceea ce este potrivit pentru el, fără nicio socoteală privind drepturile celorlalţi: ce stare de lucruri am avea în curând ! Dar înţelepţii făcători ai constituţiei şi legilor din Statele Unite nu ne-au lăsat în asemenea pericol. Ei au stabilit judecători pentru a interpreta şi a explica legile şi pentru a da înţelesul lor exact atunci când apar dispute. Pe urmă, la Washington există un judecător-şef pentru întregul teritoriu al Statelor Unite şi, atunci când el spune că înţelesul cuvintelor legii este acesta sau acela, fiecare cetăţean trebuie să asculte hotărârea lui şi nu există apel împotriva ei. Exact în acelaşi fel Domnul nostru a făcut legi pentru toţi oamenii şi, pe când se afla pe pământ, le explica El însuşi. El niciodată nu i-a lăsat pe oameni liberi să extragă propriul lor înţeles din ele. El a numit judecători: episcopii, şi un judecător şef pentru întreaga lume: Papa. Aşa cum am văzut, Sfântul Spirit îl ghidează pe el, astfel încât nu poate greşi în ceea ce priveşte înţelesul legilor lui Cristos. Şi, când spune că că acesta este înţelesul cuvintelor Domnului nostru, nimeni care este adevărat creştin nu poate refuza să creadă, nici nu poate face apel la hotărârile lui.

130. Î: În ce fel Biserica este sfântă ?

R: Biserica este sfântă deoarece fondatorul ei, Isus Cristos, este sfânt. deoarece învaţă o învăţătură sfântă, îi cheamă pe toţi la o viaţă sfântă şi datorită eminentei sfinţenii a atâtor mii de copii ai ei.

Religiile protestante nu au învăţături sfinte, dacă le examinăm atent. Ei învaţă, de exemplu, că doar credinţa, fără lucrare bună, ne va salva, în acest fel îndepărtând motivaţia de a face binele; că mariajul nu este legătură pe viaţă - soţul şi soţia pot, în anumite cazuri, să divorţeze şi să se recăsătorească. Acest lucru ar lăsa copiii fără grija propriilor părinţi, uneori fără cămin şi aproape întotdeauna fără instrucţiune religioasă. Aceleaşi persoane ar putea să se separe şi să se recăsătorească din nou, astfel rezultând confuzie şi imoralitate în societate. Pe urmă, unele dintre aceste învăţături spun că nu putem ajuta păcatului, astfel găsindu-se scuze pentru a păcătui, fapt care duce la cele mai rele consecinţe. În sfârşit, învăţăturile lor nu au produs niciodată nici un sfânt, cunoscut ca atare prin miracolele observate. Protestanţii sunt numiţi astfel deoarece, când înaintaşii lor s-au răzvrătit împotriva Bisericii cu circa 300 de ani în urmă, Biserica a dat anumite legi, iar ei au protestat împotriva lor, s-au separat de Biserică şi şi-au format o nouă religie a lor.

131. Î: În ce fel Biserica este catolică sau universală ?

R: Biserica este catolică, sau universală, fiindcă subzistă în toate vremurile, învaţă toate popoarele şi menţine tot adevărul.

"Subzistă"
înseamnă că are existenţă. "Catolică", Termenul de "catolic" înseamnă universal. Biserica este universală în trei feluri: în timp, în loc şi în doctrină. Este universală în timp: din ziua în care Domnul nostru a trimis Apostolii Săi să predice în întreaga lume şi până astăzi, a existat, a învăţat şi a lucrat în toate timpurile. Este universală în loc: adică nu este restrânsă la o parte a lumii, ci învaţă de-a lungul întregii lumi. Este universală în doctrină, deoarece învaţă aceeaşi învăţătură şi adminsitrează aceleaşi Sacramente peste tot şi deoarece învăţătura ei este destinată tuturor claselor de oameni: ignoranţilor ca şi învăţaţilor, săracilor ca şi bogaţilor. Ea învaţă prin vocea preoţilor şi episcopilor ei şi toţi cei la care ajunge vocea ei, civilizaţi sau necivilizaţi, pot învăţa doctrina ei, primi Sacramentele ei şi practica devoţiunile ei.

Biserica a convertit toate popoarele păgâne care au fost vreodată convertite, iar titlul de "catolic" aparţine numai Bisericii Catolice Romane. Toate bisericile protestante care pretind acest titlu o fac pe nedrept. Ele nu sunt universale în timp şi nu pot fi numite "Biserica tuturor veacurilor", deoarece au fost făcute în urmă cu trei sau patru sute de ani. Ele nu sunt catolice în loc, deoarece sunt, în cea mai mare parte a lor, limitate la hotarele unor ţări particulare. Ele nu sunt universale nici în doctrină, fiindcă ceea ce învaţă într-o ţară rejectează în alta. Chiar în cuprinsul unei aceleiaşi ţări, ceea ce învaţă la un anumit moment rejectează la alt moment. Oriunde îi este cu putinţă omului civilizat să ajungă, acolo va găsi un preot să spună Missa în exact acelaşi fel în care o spune aici. Pentru un om aflat într-o ţară străină este o mare mângâiere să intre într-o biserică şi să audă Missa, nevăzând nicio diferenţă în veşminte, ceremonie sau limba folosită de preot. Un mic ministrant din SUA ar putea sluji foarte bine la Slujba din oricare parte a lumii. Aici vedem marele avantaj al faptului că Biserica are în uz limba latină în loc de vernacular, sau limba ordinară a poporului. Dacă Biserica ar fi folosit limba obişnuită a poporului, Missa ar părea diferită în fiecare ţară: în timp ce nativii ar înţelege cuvintele preotului, străinii nu le-ar înţelege2.

Limba latină este ceea ce numim acum o "limbă moartă"; mai exact, nu este limba obişnuită a nici unei ţări. Fiind o limbă moartă, nu se schimbă: un alt motiv pentru care Biserica o foloseşte este acela ca nimic să nu se schimbe în slujirea ei. Rugăciunile folosite în Biserică sunt axact aceleaşi astăzi ca atunci când au fost scrise, cu secole în urmă. Limbile vii, adică cele în uz, precum engleza, franceza, germana etc, sunt mereu în schimbare, adică un mic număr de cuvinte noi sunt permanent adăugate, iar înţelesul celor vechi se schimbă. Biserica foloseşte aceeaşi limbă în toată lumea arătând, astfel, că nu este Biserica niciunei ţări particulare, ci Biserica tuturor oamenilor de pretutindeni.

Mai mult: folosind o singură limbă, Biserica îşi poate ţine marile ei concilii, poate chema laolaltă pe toţi episcopii din lume, astfel încât să poată condamna erorile şi să facă legi înţelepte. Când Sf Părinte se adresează lor în latină, ei pot cu toţii să înţeleagă şi să îi răspundă. Dacă Biserica nu ar folosi aceeaşi limbă peste tot, cum s-ar putea face acestea, afară ca cazul când toţi ar înţelege toate limbile lumii, un lucru aproape imposibil ? Dar, cineva ar putea spune: dacă Liturghia ar fi spusă în engleză, am putea să o urmărim mai bine. Ea poate fi urmărită la fel de bine în latină, pentru că în aproape toate cărţile de rugăciune există cuvintele rostite în latină de preot, alături cu înţelesul lor în engleză pe aceeaşi pagină, sau numai înţelesul lor în engleză.

132. Î: În ce fel Biserica este apostolică ?

R: Biserica este apostolică deoarece a fost întemeiată de Cristos pe Apostolii Săi, este condusă de succesorii lor legitimi şi pentru că nu a încetat niciodată şi nu va înceta niciodată să înveţe doctrina lor.
"Apostolică", înseamnă că Biserica a fost întemeiată în timpul Apostolilor şi că a fost aceeaşi întotdeauna. Din timpul Sf Petru, primul Papă, au fost 261 de Papi. Putem merge înapoi de la prezentul Papă, Sfântul nostru Părinte Pius al XI-lea, la Benedict al XV-lea, care a fost înaintea lui, la Pius al X-lea, care a fost înaintea lui, la Leo al XIII-lea, care a fost înaintea lui şi aşa mai departe, până ajungem la însuşi Sf Petru, care a trăit în timpul Domnului nostru. Astfel, Biserica este apostolică în ceea ce priveşte originea şi începuturile ei.

Ea este, deasemeni, apostolică în învăţătura ei: toate doctrinele pe care le învaţă acum au fost învăţate de Apostoli. Biserica nu face învăţături noi, deşi învaţă adevărurile ei mai limpede şi mai distinct când cineva le neagă. De exemplu, nu ar trebui să fie necesar pentru voi să aduceţi dovada că sunteţi buni şi oneşti până ce ar fi cineva să spună că sunteţi răi şi necinstiţi. Vă dovediţi onestitatea când aceasta este negată, dar atât voi, cât şi prietenii voştri au crezut în ea mereu, deşi nu aţi declarat-o decât atunci când a fost contestată. Exact în acelaşi fel Biserica mereu a crezut că Domnul nostru este Fiul lui Dumnezeu; că există şapte Sacramente; că Papa este infailibil, etc. Aceste adevăruri şi toate celelalte au fost crezute de Apostoli, iar Biserica le-a proclamat într-un mod special când au fost contestate. Atunci i-a chemat laolaltă în conciliu pe toţi episcopii ei, iar aceştia, împreună cu Sfântul Părinte, au proclamat aceste adevăruri nu ca pe învăţături noi, ci ca adevăruri întotdeauna crezute de Biserică, iar acum definite întrucât au fost contestate. Protestanţii nu au, pentru bisericile lor, marca apostolicităţii. Cum ar fi putut fi bisericile lor întemeiate de Apostoli, dacă Apostolii erau morţi cu mai bine de paisprezece secole înainte de a exista vreo biserică protestantă ? Mai mult decât atât, ei au schimbat învăţăturile Apostolilor, astfel încât nu au marca apostolicităţii nici în origine, nici în doctrină. Dar ei spun că Biserica Catolică a căzut în eroare şi a făcut greşeli, de aceea Dumnezeu a dorit reformatori ca să corecteze aceste erori. Cum ar putea Biserica să cadă în eroare, când Domnul nostru a făgăduit că va rămânea de-a pururi cu ea şi că va trimite Spiritul Sfânt să o ghideze şi să o înveţe veac după veac ? Şi apoi, dacă Dumnezeu i-a trimis pe protestanţi să corecteze greşelile Bisericii Catolice, care este dovada pe care ei ar putea-o arăta pentru ca să ştim că ei au această putere de la Dumnezeu ? Aşa cum am văzut, atunci când Dumnezeu trimite pe cineva să facă o lucrare specială, El îl înzestrează întotdeauna cu puterea de a dovedi misiunea lui. Când El l-a trimis pe Moise, i-a dat să facă semne: plăgile Egiptului. Când i-a trimis pe profeţi, ei au chemat foc şi ploaie din cer (3 Regi 18). Dar protestanţii nu ne-au arătat semne şi nu au făcut miracole, deci nu putem crede aserţiunea lor că Dumnezeu i-a trimis ca să corecteze Biserica Catolică. Putem să vedem întragul adevăr asupra acestei chestiuni dacă vom merge înapoi la întemeierea religiei protestante şi vom cerceta viaţa lui Luther şi a celorlalţi care au întemeiat-o.

Luther, pe atunci un bărbat tânăr, în timp ce umbla afară într-o zi, şi-a văzut prietenul ucis lângă el de un trăznet. Foarte afectat de acest trist eveniment, Luther a devenit preot în ordinul Augustinienilor. Era un om învăţat şi un mare predicator, dar foarte orgolios. Sfântul Părinte termina Biserica Sf Petru din Roma şi, cam în acel timp, a oferit o indulgenţă celor care dădeau contribuţia lor în acest scop, exact aşa cum păstorii de azi oferă Misse celor care contribuie pentru a înălţa o nouă biserică, ori un azil, spital, etc.

Sfântul Părinte a trimis preoţi dominicani să predice despre această indulgenţă şi să colecteze bani. Atunci Luther, când a aflat că el, un mare predicator, nu a fost trimis, probabil că a fost gelos. La început a predicat împotriva abuzurilor de indulgenţe. Dar mândria l-a făcut să meargă mai departe şi, curând, a început să predice împotriva doctrinei indulgenţelor şi astfel să devină eretic. A fost condamnat de Papa şi îndepărtat din Biserică. Orgoliul l-a făcut să nu se supună, ci să înceapă să formeze o nouă religie, care acum se numeşte protestantă. Dar cum a luat el oameni care să îl urmeze ? Foarte simplu. Atunci era, aşa cum este şi acum, un belşug de răi catolici sau de indiferenţi religios. În acea vreme Biserica era bogată şi deţinea multe proprietăţi şi pământuri, deoarece, atunci când catolicii bogaţi mureau, adeseori lăsau Bisericii proprietăţile pentru susţinerea ei şi a instituţiilor ei. Chiar şi în timpul vieţii lor, regii şi prinţii făceau uneori mari donaţii Bisericii, constând în proprietăţi şi în bani. Pe atunci, Biserica era susţinută cu aceste daruri şi cu veniturile şi chiriile terenurilor şi nu trebuia să ia colectă de la credincioşi, aşa cum trebuie să facă acum. Aici, Luther a găsit un mijloc să adune pe mulţi ca să îl urmeze. El a spus prinţilor lacomi că, dacă îl vor urma, vor putea deveni bogaţi însuşindu-şi proprietăţile tuturor bisericilor şi prinţii, bucuroşi că au găsit asemenea mijloc, l-au urmat. Apoi, a spus poporului, în care erau răi catolici, că postul era prea sever, că a merge la spovadă era prea greu, că a asculta Missa în fiecare Duminică era prea complicat şi că, dacă renunţa la credinţa lor şi vor îmbrăţişa noua religie, va renunţa la toate aceste lucruri, astfel încât şi ei l-au urmat. El însuşi a rupt făgăduielile solemne făcute lui Dumnezeu, iar poporul a urmat cu uşurinţă exemplul lui.

Cei care frecventează bisericile protestante în vremea noastră sunt, în general, persoane bogate şi rafinate, dar nu trebuie să vă imaginaţi că primii protestanţi de acum 300 de ani au fost chiar la fel. Nu. Mulţi dintre ei erau din păturile cele mai de jos şi din cele mai rele - nu spun mai sărace - clase ale societăţii; când au avut ocazia unei scuze, ei au mers să distrugă biserici şi instituţii, să dea focului frumoase statui, picturi, instrumente muzicale, cărţi şi lucrări de artă pe care Biserica le aduna şi le păstra de veacuri. Aceste lucruri pot fi citite în oricare istorie a Bisericii din toate timpurile. Protestanţii din prezent laudă, acum, toate asemenea opere de artă. Dar strămoşii lor le-ar fi distrus pe toate, dacă ar fi încăput pe mâna lor.

Unii oameni spun că ei nu doresc să fie membri ai Bisericii Catolice deoarece atât de mulţi oameni sărmani o frecventează. Prin urmare, ei nu doresc să aparţină Bisericii Domnului nostru, fiindcă Biserica Sa este Biserică şi pentru săraci, şi pentru bogaţi. Când Sf Ioan Botezătorul i-a trimis pe discipolii săi să Îl întrebe pe Domnul dacă El este cu adevărat Mesia, Domnul nu a spus da sau nu, ci le-a spus să îi relateze lui Ioan ce au auzit şi au văzut (Matei, 11:5) şi anume că El, Cristos, îl vindecă pe orb, pe şchiop şi pe surd şi că predică săracilor. Deci, Domnul nostru a dat predicarea către săraci ca dovadă că El este adevăratul Răscumpărător. Dacă Însuşi Domnul îi avea pe săraci în congregaţia Sa, Biserica trebuie, peste tot, să îi aibă pe săraci printre membrii săi, deoarece trebuie să facă ceea ce Domnul a făcut. Deci, dacă veţi vedea o Biserică în care săracii niciodată nu se duc, în care ei nu sunt bineveniţi, aveţi un bun motiv să suspectaţi că aceea nu este Biserica Domnului nostru, nu este adevărata Biserică. Sărăcia şi bogăţia aparţin numai acestei lumi şi fac o distincţie numai aici. Cineva care este foarte sărac în bunurile acestei lumi ar putea fi foarte bogat în graţia lui Dumnezeu. Cu adevărat, dacă cei mai mulţi protestanţi ar studia istoria timpurie a religiei lor, nu ar fi deloc mândri, ci mai degrabă ruşinaţi de aceasta. Cât de aspru i-ar judeca pe strămoşii care au renunţat la Dumnezeu pentru un câştig lumesc, în timp ce martirii catolici au renunţat la totul, chiar şi la vieţile lor, mai degrabă decât să renunţe la Dumnezeu şi la religia adevărata.

133. Î: În care Biserică se găsesc aceste atribute şi mărci ?

R: Aceste atribute şi mărci se găsesc numai în Sfânta Biserică Catolică.

Am văzut că anumite religii pot părea că au una sau două dintre mărci, dar singură Biserica Catolică le are pe toate, deci este singura şi adevărata Biserică a lui Cristos. Celelalte religii nu sunt una, adică nu sunt unite în întreaga lume, nu au dovezi de sfinţenie, niciodată neavând niciun mare sfânt pe care Dumnezeu să îl facă să fie cunoscut ca atare prin miracolele făcute. Nu sunt catolice, fiindcă nu au predicat în toate timpurile tuturor naţiunilor. Nu sunt apostolice, fiind întemeiate la sute de ani după Apostoli. Nu sunt infailibile, fiindcă acum declară ca fiind false lucruri pe care mai înainte le-au declarat ca adevărate, nu sunt indefectibile, nu sunt aşa cum Domnul le-a întemeiat, fiindcă El nu le-a întemeiat niciodată şi în mod constant fac schimbări în credinţele şi practicile lor.

Mărcile Bisericii sunt necesare şi pentru că Biserica trebuie să fie o Biserică vizibilă, pe care oricare om trebuie să fie capabil să o vadă şi să o cunoască. Aceasta, deoarece Domnul a spus: "Acela care nu va asculta de Biserică, să fie ca un păgân şi vameş" (Matei 18:17). Păgânii erau aceia care venerau falşi dumnezei. Vameşii erau bărbaţii care strângeau taxele de la evrei pentru romani: în general erau foarte cruzi cu poporul şi erau foarte urâţi şi dispreţuiţi de el. Deci, înţelesul celor spuse de Domnul: dacă cineva nu va asculta de Biserică, trebuie evitat aşa cum sunt evitaţi păgânii şi vameşii care sunt dispreţuiţi. Dar nimeni nu poate fi acuzat că nu ar asculta de o Biserică ce este invizibilă şi de necunoscut. Prin urmare, adevărata Biserică trebuie să fie un corp vizibil şi uşor de recunoscut de toţi cei care, cu seriozitate, o caută ca fiind Biserica lui Cristos. Dacă, însă, unii îşi închid ochii lor şi refuză să privească lumina adevărului, ignoranţa nu îi va scuza, ei trebuie să fie blamaţi şi cad sub incidenţa celor spuse de Domnul nostru.
Note:
1 Cititorul să aibă în vedere că acest catehism a primit "Imprimatur" în anul 1891. (N.T.)

2 Faţă de perioada apariţiei acestui catehism, folosirea ediţiilor traduse ale Missalului în limbi vernaculare s-a generlaizat. Totuşi, limba oficială a statului Vatican continuă să fie limba latină. Ultimul conciliu ecumenic, Vatican II, prin constituţia apostolică Sancrosanctum Concilium, recomandă în continuare uzul generos al limbii latine în cult. În acelaşi sens merg şi recente acte ale actualului Papă, Sf Părinte Benedict al XVI-lea. (N.T.)

Concordat cum originale

« Lecţia precedenta | Lecţia urmatoare »
Cuprins

© Asociatia Pentru Merit. Reproducerea permisa. | Site-uri partenere | Design 1Webdesign.net