Crezul Apostolic



Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul,
Creatorul cerului şi al pământului.
Şi în Isus Cristos, Fiul său unic, Domnul nostru,
care s-a zămislit de la Duhul Sfânt,
s-a născut din Maria fecioară;
a pătimit sub Pontius Pilat,
s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat;
s-a coborât în iad,
a treia zi a înviat din morti;
s-a suit la ceruri,
şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul;
de unde are să vie să judece pe cei vii şi pe cei morţi.
Cred în Duhul Sfânt;
Sfânta Biserică Catolică;
împărtăşirea Sfinţilor,
iertarea păcatelor;
învierea morţilor
şi viaţa veşnică.
Amin.

Un crez este o listă sau un sumar asupra tuturor lucrurilor pe care le crede cineva. "Crezul apostolic" este, prin urmare, o listă, o colecţie, a tuturor adevărurilor în care Apostolii credeau. "Apostolii" au fost cei 12 oameni pe care Domnul nostru i-a ales pentru a fi primii Săi episcopi. Ştim că erau episcopi deoarece ei puteau ordina preoţi şi consacra alţi episcopi. Ei au trăit cu Domnul nostru ca o mică familie în timpul celor trei ani şi jumătate ai vieţii Sale publice; ei mergeau peste tot şi învăţau de la El oriunde El predica. În afară de aceştia, El a mai avut şi alţi discipoli: cei care Îl urmau şi mergeau cu El adesea, dar care nu trăiau zi de zi împreună cu El. Domnul nostru a dorit ca învăţătura Sa să fie vestită tuturor popoarelor din lume, de aceea a spus Apostolior Săi că trebuie să meragă în toată lumea şi să predice în toate ţările. În timpul vieţii Domnului nostru şi o scurtă vreme după moartea Sa, ei au predicat într-o singură ţară: Palestina, numită acum şi Ţara Sfântă, ţară în care evreii, până atunci poporul ales al lui Dumnezeu, vieţuiau. Dar, fiindcă apostolilor le era dat să înveţe toate naţiunile, a venit vremea când ei au trebuit să se despartă, unul mergând într-o ţară, iar altul în alta. În acele zile nu existau nici vapoare, nici trenuri, nici oficii poştale sau telefoane, nici ziare. Dacă apostolii aveau de comunicat cu cineva, ei aveau nevoie fie să meargă ei înşişi, fie să trimită un mesager. Mergând pe jos sau călărind puteau trece luni sau chiar ani pentru a face o călătorie pe care acum o putem face în câteva zile, iar pentru a primi răspuns la un mesaj ei aveau uneori de aşteptat mai multe luni. Apostolii cunoşteau aceste inconveniente, de aceea înainte de a pleca dintr-un loc ei trasau principalele adevăruri pe care cineva trebuia să le cunoască pentru a primi Botezul, astfel încât învăţătorii creştini care ar veni după ei să nu neglijeze nimic. Tot cam aşa folosim azi catehisme, care conţin adevărurile religiei, din teamă că învăţătorii ar putea uita să vorbească despre unele dintre ele.

Există 12 "articole" sau părţi în Crezul Apostolic, fiecare parte fiind menită să combată o falsă învăţătură dintre cele care se învăţau înainte de vremea Apostolilor sau în timpul vieţii lor. Erau unii, ca romanii de exemplu, care spuneau că sunt mulţi dumnezei, alţii spuneau că nu Dumnezeu, ci diavolul a făcut lumea, alţii învăţau că Domnul nostru nu este Fiul lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Toate aceste false învăţături sunt respinse, iar adevărul este profesat atunci când rostim Crezul Apostolic.

"Cred"

Fără nici cel mai mic dubiu sau bănuială că aş putea greşi.

"În Dumnezeu"

prin graţia pe care El mi-o dă să cred şi având deplină încredere în El.

"Dumnezeu"

prin aceasta, arăt că este un singur Dumnezeu.

"Tatăl"

pentru că El aduce toate la existenţă şi le ţine astfel (a se vedea explicarea Rugăciunii Domneşti)

"atotputernicul"

adică având toată puterea, fiindcă El poate face tot ceea ce doreşte. El poate ridica sau poate dărâma prin simpla dorinţă.

"Creatorul"

A crea (în sens absolut, N.T.) înseamnă a face din nimic. Dumnezeu singur poate crea. Atunci când un tâmplar crează o masă, el trebuie să aibă lemn; când un croitor crează o haină, trebuie să aibă stofă. Aceştia fac, nu crează. Dumnezeu nu are nevoie de material sau de mijloace. Când noi facem ceva anume, facem parte cu parte, dar Dumnezeu face în întregime deodată. El doar doreşte şi este făcut. Deci, a spus la începutul lumii: "Să fie lumină; şi a fost lumină". De exemplu, să presupunem că eu doresc un pian. Dacă aş putea spune: "să fie acolo un pian !" şi imediat ar răsări un pian fără nici un efort din partea mea, deşi nici lemn, nici fier, nici coarde ori fildeş sau altceva nu exista acolo când am spus asta, atunci s-ar putea spune că am creat un pian. Nimeni nu poate face asta, doar Dumnezeu are asemenea putere.

"Cerului şi al pământului"

adică a tot ceea cea putem vedea ori cunoaşte.

"Isus Cristos"

Domnul nostru este numit cu multe nume, dar acest lucru nu trebuie să stârnească confuzie, deoarece toate indică aceeaşi persoană şi sunt folosite numai pentru a ne aminti un anumit lucru în legătură cu Domnul nostru. El este numit "Isus", ceea ce înseamnă Salvator. Mai este numit Cristos, ceea ce înseamnă uns. I se mai spune "A doua Persoană a Sfintei Treimi", iar când spunem "Domnul (Stăpânul) nostru" ne referim la cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi după ce S-a făcut om. Este numit "Mesia" şi "Fiul lui David" pentru a arăta că El este Răscumpărătorul promis evreilor. De asemenea, la sfârşitul litaniilor este numit "Mielul lui Dumnezeu", fiindcă a fost atât de blând şi de umil, suferind moartea pentru noi. În Litania Sfântului Nume al lui Isus mai aflăm multe alte nume frumoase cu care este numit Domnul nostru, toate având o semnificaţie anume.

"Fiul Său unic"

pentru a arăta că Dumnezeu-Tatăl, prima Persoană a Sfintei Treimi, este Tatăl Său real. Şi noi ne numim copiii lui Dumnezeu, dar noi suntem copii creaţi şi adoptaţi.

"S-a zămislit"

adică El a început să existe (nu numai ca Dumnezeu, ci şi ca om, N.T.) prin puterea Spiritului Sfânt în pântecele mamei sale, Sfânta Fecioară.

"a pătimit"

Vom arăta la explicarea Patimilor în ce a constat suferinţa Lui.

"sub"

înseamnă, aici, "în timpul lui" Pilat din Pont, care era guvernator.

"răstignit"

înseamnă "crucificat", adică aşezat pe o cruce şi fixat cu cuie.

"a murit"

spunem astfel deoarece Domnul nostru este Izvorul Vieţii şi nimeni nu i-ar fi putut lua viaţa fără ca El să permită. Deci, spunem "a murit" şi nu "a fost omorât" ca să arătăm că El a murit prin act de liberă alegere şi nu împotriva voinţei Lui.

"s-a îngropat"

spunem aceasta ca să arătăm că el a fost cu adevărat mort, deoarece dacă este îngropat un om viu, acela va muri prin îngropare.

"în iad"

Aici, termenul de "iad" nu desemnează locul în care se află damnaţii, ci un loc numit "Limb". După cum ştim, atunci când strămoşii noştri au păcătuit, Cerul a fost închis pentru ei şi pentru noi, încât nici un om nu a mai putut fi primit acolo până după ce Domnul nostru a murit; El, prin moartea Sa ne-a răscumpărat, adică a plătit pentru căderea noastră şi a deschis din nou Cerul pentru noi. Între timpul păcatului lui Adam şi timpul venirii lui Cristos este o distanţă de 4000 de ani. În tot acest timp, au fost cel puţin câţiva oameni drepţi în lume, ca Abraham, Isac, Iacob, Moise, David şi alţii, care au încercat să-L servească de Dumnezeu după puterile lor, respectând legile dumnezeieşti aşa cum le fuseseră revelate şi crezând că va veni o zi în care Mesia îi va răscumpăra. Fiind oameni buni, ei nu s-au putut duce în Iad. Nici în Purgatoriu nu s-u putut duce, deoarece Purgatoriul este loc de suferinţă. Unde s-au putut duce ? Dumnezeu, în bunătatea Sa, le-a oferit un loc pentru ei, numit Limb, în care au putut locui fără a suferi până ce Domnul nostru le-a redeschis Cerul. Deci, în timp ce trupul Domnului şedea în mormânt, sufletul Său a coborât în Limb să le vestească drepţilor de acolo că Cerul este, acum, deschis pentru ei şi că la Înălţarea Sa îi va lua cu El acolo.

"a treia zi"

Nu este vorba de trei zile pline, ci de o zi plină şi două părţi de zi: vineri după amiază, sâmbătă şi Duminică dimineaţă.

"a înviat"

învierea a fost prin puterea Sa (nu spunem: "a fost înviat"). Învierea reprezintă cea mai mare minune pe care El a făcut-o. Şi alţi oameni, ca profeţii şi apostolii, prin puterea care li s-a dat, au adus morţii la viaţă, dar nimeni dintre cei morţi nu s-a mai înviat pe sine vreodată. Domnul nostru este primul şi singurul care a făcut asemenea minune, prin care a arătat că cei care i-au luat viaţa nu au putut-o face fără ca el să accepte.

"s-a suit la ceruri"

40 de zile după învierea Sa.

"la dreapta lui Dumnezeu"

Noi ştim că Dumnezeu este spirit pur şi nu are trup. Dacă nu are trup, atunci nu are mâini. Expresia "a fi aşezat de-a dreapta gazdei" semnifică locul cel mai onorat la o masă la care sunt invitaţi. Când Domnul nostru S-a înălţat la Cer, El a S-a ridicat în trupul Său pe care L-a avut pe pământ, iar Tatăl Său L-a aşezat ca om cu trup de slavă în locul cel mai înalt din Cer, după al Său. Dar această aşezare este în calitatea Sa de om, fiindcă în calitate de Dumnezeu este în toate egal Tatălui.

"de unde"

adică, din poziţia "de-a dreapta Tatălui".

"să judece"

să examineze sufletele lor, să pronunţe sentinţa asupra lor, să-i recompenseze cu Cerul sau să-i condamne la Iad.

"vii şi morţii"

Putem considera aici două semnificaţii. Deoarece Judecata de Apoi va veni brusc şi neaşteptat, toate petrecându-se în acel ceas ca de obicei: unii mergând la birou, alţii relaxându-se, etc, aşa cum se face în fiecare zi. Când Judecata va fi pe punctul de a începe, Dumnezeu va distruge pământul, atunci toţi care vor fi în viaţă vor pieri în acea distrugere şi apoi vor fi judecaţi. "Morţii" înseamnă, prin urmare, toţi cei care au murit înainte de distrugerea lumii, iar "vii" înseamnă cei care vor fi surprinşi în viaţă. Al doilea înţeles este acesta: "vii" înseamnă cei care vor fi în stare de graţie, iar "morţii" înseamnă cei care vor fi în stare de păcat de moarte: Dumnezeu îi va judeca pe toţi.

"Duhul Sfânt"

Aici, "Duh" nu înseamnă spiritul unui mort, ci Sfântul Spirit, care este numele propriu al celei de a treia Persoane a Sfintei Treimi.

"împărtăşirea sfinţilor"

Biserica are trei părţi. Avem, mai întâi, Biserica Militantă (sau Luptătoare), formată din toţi credincioşii de pe pământ, care încă luptă pentru mântuirea lor. Sfânta Scriptură ne învaţă că viaţa noastră pe pământ este o luptă. Avem trei duşmani cu care trebuie să luptăm. Mai întâi, diavolul, care prin orice mijloc vrea să ne păstreze în afara Cerului, adică al locului de care el însuşi s-a bucurat odată. Diavolul cunoaşte bine starea de fericire din Cer şi nu ne doreşte nouă ceea ce el însuşi nu poate avea; este asemenea cazului unor persoane pe care poate că uneori le-aţi cunoscut, care au pierdut poziţia pe care o aveau prin vina lor, dar încearcă să-i ţină şi pe alţii departe de asemenea poziţii.

Al doilea duşman al nostru este lumea. Aceasta nu înseamnă: pământul cu toate frumuseţile şi bogăţiile lui, ci oamenii răi din lume şi învăţăturile lor false, unii spunând că nu există Dumnezeu, Cer sau Iad, alţii spunând că nu ar trebui să dăm nici o atenţie învăţăturilor Bisericii ori legilor lui Dumnezeu, sfătuindu-ne prin cuvintele lor sau prin exemple să ne opunem superiorilor legitimi din Biserică sau din Stat şi să dăm frâu liber patimilor noastre păcătoase.

Al treilea duşman este propriul nostru trup. Prin aceasta, înţelegem concupiscenţa noastră, adică pulsiunile, înclinaţiile rele şi aplecarea spre a greşi. Când Domnul a făcut primul om, sufletul era mereu stăpân asupra trupului, iar trupul era ascultător sufletului. După păcatul lui Adam, trupul s-a răsculat împotriva sufletului şi a încercat să îl conducă spre păcat. Trupul este parte din natura noastră, care ne face asemenea animalelor sălbatice, în timp de sufletul este partea care ne face asemănători lui Dumnezeu şi îngerilor. Atunci când păcătuim, de obicei facem asta ca să satisfacem o foame a trupului pentru ceva ce nu are, ori pentru ceva ce este interzis. Pentru ce Dumnezeu a lăsat această concupiscenţă în noi ? A lăsat-o, mai întâi, ca să ne păstrăm umili, amintindu-ne de păcatele trecute, iar mai apoi, ca să o putem depăşi şi să merităm răsplată pentru victorie.

A doua ramură a Bisericii este numită Biserica Suferitoare. Este alcătuită din toţi cei care au părăsit această lume şi se află acum în Purgatoriu.
Unii dintre ei, în vremea în care se aflau pe pământ, au luptat bine, dar nu atât de bine pe cât ar fi putut. Ei au cedat unor tentaţii, au căzut în unele păcate mai mici, au suferit răni mai uşoare de la adversarii lor spirituali sau nu L-au satisfăcut pe Dumnezeu în întregime pentru urmările temporale ale unor păcate mari. Prin urmare, ei se află în Purgatoriu până când vor fi complet purificaţi de toate păcatele lor şi vor fi admişi în Cer.

Ultima ramură a Bisericii este numită Biserica Triumfătoare şi este alcătuită din îngeri şi din toţi cei care au trăit pe pământ şi se află acum cu Dumnezeu, bucurându-se de recompensă pentru victoria lor împotriva adversarilor spirituali şi pentru că L-au servit pe Dumnezeu în timpul vieţii lor pământeşti. Spunem că aceştia sunt triumfători şi bucuroşi pentru că au ajuns la casa lor din ceruri.

Nu trebuie să ne gândim că aceştia sunt numai sfinţii care au fost canonizaţi de Biserică şi ale căror nume le cunoaştem: toţi cei din Ceruri sunt sfinţi, aşa cum vom putea fi şi noi dacă vom fi admişi în starea de fericire veşnică. Dumnezeu doreşte tuturor să devină sfinţi, El ar vrea salvarea tuturor oamenilor. Ştim deja că ne putem ruga sfinţilor pentru a le cere ajutor şi rugăciune, dar cum am putea şti că anumiţi oameni, bărbaţi şi femei, se află cu adevărat în Cer ? Putem să ştim asta când Biserica îi canonizează, astfel noi avem dovada că ei au fost eroi spirituali în serviciul lui Dumnezeu şi putem, cu încredere, să le cerem ajutorul bazându-ne pe eminenta lor sfinţenie şi pe puterea de mijlocire pe care o au.

Prin urmare, Biserica, prin canonizare, ne spune că în mod sigur cutare sau cutare persoană se află cu adevărat în Cer. Dar s-ar putea Biserica înşela în această privinţă, aşa cum noi ne-am putea înşela ? Nu, deoarece Cristos a promis că va fi mereu cu Biserica Sa şi Sfântul Spirit o ghidează mereu, astfel încât ea nu poate greşi în materie de credinţă şi de morală. Dacă Biserica ne-ar face să ne rugăm unor persoane care nu sunt sfinţi, ar cădea în cea mai mare eroare, ceea ce ar însemna că Domnul nostru nu şi-a ţinut promisiunea. Această afirmaţie ar fi blasfemiatoare, fiindcă Cristos, fiind Dumnezeu, este Adevărul: nici nu se poate înşela, nici nu poate fi înşelat.

În concluzie, a canoniza nu înseamnă a face un sfânt, ci a declara întregii lumi că un anumit om a fost un sfânt în timpul vieţii sale pământeşti. După moarte noi nu mai putem acumula merit, deci recompensa noastră cerească va fi doar ceea ce am adunat până la momentul morţii, astfel încât sfinţenia este câştigată în Biserica Luptătoare.

Cum canonizează Biserica un sfânt ? Să ne închipuim că un om foarte bun moare şi toţi vecinii lui vorbesc despre viaţa sa sfântă, despre cât de mult a făcut pentru săraci, despre cum se ruga, cum postea şi cum s-a mortificat pe el însuşi. Toate aceste istorisiri ale vieţii lui sunt strânse şi trimise la Roma, Sfântului Părinte sau cardinalilor numiţi de el pentru a examina astfel de mărturii. Acestea trebuie să arate că acel om bun a practicat virtutea într-un fel mai mult decât obişnuit, că fie a făcut unele minuni pe când era în viaţă, fie Dumnezeu garantează pentru el prin minuni făcute după moartea lui, prin mijlocirea lui.

Aceste mărturii nu sunt examinate imediat după moartea lui, ci uneori după un interval de 50 de ani sau chiar mai mult, astfel încât oamenii să nu exagereze opera sa bună din cauză că l-au cunoscut personal.

Când se examinează mărturiile strânse, cineva este numit ca să prevină, dacă se poate, canonizarea. Acesta este uneori numit "avocatul diavolului", pentru că datoria sa este să găsească greşeli fie în mărturiile despre el, fie în cele despre miracolele făcute prin mijlocirea lui. Acest lucru se face pentru a se asigura că mărturiile sunt adevărate şi minunile au fost reale. Dacă totul este găsit în regulă, atunci acel om bun este declarat venerabil, apoi beatificat, adică declarat fericit, apoi, încă şi mai târziu, canonizat, adică declarat sfânt. Dacă este doar beatificat, el poate fi onorat în mod public numai în anumite locuri sau numai de anumite persoane, dar, dacă este canonizat, el poate fi onorat oriunde în Biserica Universală şi de către toţi credincioşii.

Astfel înţelegem cele trei ramuri ale aceleiaşi unice Biserici: Biserica Militantă, alcătuită din cei care se află pe pământ încercând să-şi salveze sufletul, Biserica Suferitoare a celor din Purgatoriu, ale căror suflete sunt purificate pentru Cer şi Biserica Triumfătoare, a celor care deja se află în Cer.

"Împărtăşirea sfinţilor" înseamnă că cele trei ramuri ale Bisericii se pot ajuta unele pe altele. Noi putem ajuta sufletele din Purgatoriu prin rugăciunile noastre şi prin faptele noastre bune, iar sfinţii din Cer se roagă pentru noi. Dar "împărtăşirea sfinţilor" înseamnă mai mult decât atât. Să luăm un exemplu. Să presupunem că într-o familie, locuind împreună, există o mamă cu trei fii. Fiul cel mare câştigă un salariu foarte mare, fiul mijlociu un salariu atât cât să-i ajungă lui, iar fiul cel mai mic câştigă foarte puţin. Ei toţi dau câştigurile lor mamei, care din averea adunată îi înzestrează pe toţi cu ce au nevoie, luând din salariul mare al celui mai înaintat în vârstă şi completând salariul celui mai tânăr. Deci, cel care are prea puţin pentru a se întreţine el însuşi, prin ajutorul celui care are mai mult decât îi trebuie şi prin intermediul mamei sale, este ajutat să supravieţuiască. Biserica este maica noastră. Unii dintre copiii ei, cei mai mari sfinţi, care sunt bogaţi în opera lor şi au făcut mai mult decât este necesar ca să câştige Cerul. Alţi copii au făcut ceva, dar nu destul. Atunci maica noastră, Biserica, ia din recompensa abundentă a copiilor cei mai bogaţi pentru a-i ajuta pe cei mai săraci în merit şi operă. Cel mai mare tezaur din care poate extrage pentru acest scop este meritul mai mult decât abundent al Domnului nostru şi recompensa supraabundentă a Sfintei Fecioare şi sfinţilor cei mai mari. Domnul nostru ne-ar fi putut răscumpăra prin cea mai mică suferinţă, totuşi el a suportat chinuri de neînchipuit şi a vărsat sângele Său murind pentru noi. Sfânta Fecioară nu a păcătuit niciodată, totuşi a făcut multe fapte bune şi s-a rugat mult. Prin urmare, "împărtăşirea sfinţilor" mai înseamnă că noi toţi ne împărtăşim în meritele lui Cristos şi în recompensa supraabundentă a Sfintei Fecioare şi celorlalţi sfinţi, deasemenea în rugăciunile şi faptele bune ale Bisericii şi copiilor ei care trăiesc în credinţă şi evlavie.

"Iertarea păcatelor"

adică, prin Taina Spovezii, prin puterea pe care Dumnezeu a dat-o preoţilor Săi; deasemenea, prin Botez.

"Învierea trupurilor"

adică, în Ziua Domnului (Matei, 24:29, Luca 21:25). Când va veni Ziua Domnului, la Judecata de Apoi, îngerul Domnului va suna din trâmbiţă, toţi cei morţi vor învia şi vor veni la judecată în trupurile pe care le-au avut pe când erau în viaţă. Dar cineva ar putea întreba: dacă trupurile sunt reduse la cenuşă şi amestecate cu pământ, ori dacă părţi din ele sunt într-un loc, în timp ce alte părţi sunt în altă parte, cum va fi cu putinţă acest lucru ? Foarte uşor, pentru Dumnezeu. Dacă la început El a putut face toate părţile din nimic, cu atât mai uşor le va aduna de oriunde sunt împrăştiate. Când Dumnezeu l-a făcut pe om, El i-a dat un trup şi un suflet şi a dorit ca în veci să nu fie despărţite. Omul trebuia să trăiască aici, pe pământ, pentru un timp, iar apoi să fie luat în Cer, cu suflet şi cu trup, aşa cum a făcut Domnul nostru. Dar, în urma păcatului, a apărut pedeapsa: Dumnezeu a poruncit ca să trebuiască să moară, adică aceşti doi prieteni, trupul şi sufletul, să trebuiască să se despartă pentru o vreme. Moartea este cauzată de despărţirea sufletului de trup. Trupul şi sufletul împreună formează omul, deci nici unul dintre ei, luat singur, nu poate fi numit "om". Un trup mort este doar o parte dintr-un om. La înviere, fiecare suflet va veni din Cer, din Purgatoriu sau din Iad, să îşi caute propriul trup: vor fi uniţi din nou, aşa cum au fost în timpul vieţii şi în veci nu se vor mai despărţi, pentru a fi fericiţi împreună în Cer dacă au fost buni în timpul vieţii pământeşti sau pentru a fi într-o stare mizerabilă în Iad dacă au fost răi pe pământ.

"Viaţa veşnică"

aşa cum am spus mai înainte, fie în Cer, fie în Iad. A fost o vreme când noi nu existam, dar niciodată nu se va mai putea spune că nu existăm. Din moment ce am fost creaţi, noi vom trăi atât cât va trăi şi Dumnezeu: pentru totdeauna. După ce vom trăi o mie de ani pentru fiecare picătură de apă din ocean, o mie de ani pentru fiecare grăunte de nisip de pe plaje, o mie de ani pentru fiecare fir de iarbă şi pentru fiecare frunză de pe pământ, încă vom mai trăi. Cât de scurt este, deci, timpul a 100 de ani, presupunând că vom trăi atât de mult pe pământ, în comparaţie cu aceste milioane de ani ! Şi totuşi, depinde numai de felul în care trăim aici dacă toate aceste milioane de ani ale lumii viitoare vor fi de fericire sau de mizerie. Toată viaţa omului se întinde în cele două lumi, din momentul creării sale până în eternitate; puţinul trăit pe pământ va părea foarte scurt când, după ce petrece un milion de ani în lumea viitoare, cineva se va fi uitat înapoi la viaţa sa pământească. Un bun exemplu pentru a ilustra aceasta e următorul: dacă stăm între două şine de cale ferată şi privim de-a lungul căii ferate la depărtare cam de o milă, ni se va părea că cele două şine se apropie tot mai mult, până când ajung să se atingă. Ni se pare aşa, din cauza depărtării, dar când pare că se ating, totuşi aceeaşi distanţă le separă ca aceea din locul în care privim. La fel, când vom privi înapoi din eternitate, ziua în care ne-am născut ni se va părea că e coincisă cu ziua în care am murit. Atunci, dacă vom fi printre sufletele pierdute, vom gândi: "cât de nebun am fost să mă fac pe mine să sufăr o eternitate pentru acea picătură de plăcere pământească, de nici un folos acum !" Iar acest gând nu va servi decât numai ca să ne facă să ne simţim şi mai în mizerie. Dar, pe de altă parte, dacă vom privi înapoi din locul unei eternităţi fericite, ne vom minuna de bunătatea lui Dumnezeu care ne-a dăruit atât de multă fericire pentru un serviciu atât de scurt pe pământ.


Concordat cum originale

« Lectia precedenta | Lectia urmatoare »
Cuprins

© Asociatia Pentru Merit. Reproducerea permisa. | Site-uri partenere | Design 1Webdesign.net